Personaje croite după tiparul realist, desprinse din lumea în care trăim cu toţi sau cu care ne ciocnim, oricât de rezistentă ar fi cochilia în care ne-am delimita universul, şi poveşti verosimile, pline de situaţii care-ţi creează un puternic déjà vu se regăsesc din plin în „Ce ne spunem când nu ne vorbim”, noul spectacol pus în scenă de Chris Simion după un text propriu. Umor acid, venit din amărăciune, un dinamism care, în general, face bine în spaţiile neconvenţionale şi evitarea metaforei – acestea sunt ingredientele pe care mizează artista, care şi-a integrat această producţie teatrală într-un proiect ce propune o formulă ingenioasă în spaţiul românesc.
Spectatorul ca mine, care merge să vadă „Ce ne spunem când nu ne vorbim” fără să fi citit romanul pe care se presupune că-l continuă spectacolul, nu resimte în niciun fel faptul că are de-a face cu o „continuare”. Cu alte cuvinte, cartea şi spectacolul, care alcătuiesc un tot în viziunea autoarei, au un grad mare de independenţă la nivelul poveştii, fiind inteligibile una fără cealaltă. Producţia teatrală, pe care am văzut-o în festivalul „Undercloud”, are calitatea de a se mula pe spaţiul de joc dintr-un club şi, inerent, pe orizontul de aşteptare al publicului aferent. Chiar dacă este eteroclit, acesta, se ştie, vrea teatru rupt din sfera contemporană de preocupări şi de mentalităţi. Şi exact asta primeşte de la spectacolul lui Chris Simion, un spectacol onest prin directeţea lui, fără inserturi artificiale şi fără proptele regizorale.
„Ce ne spunem când nu ne vorbim” este teritoriul în care se întâlnesc mai multe poveşti. Într-un fel, sunt poveşti despre omul contemporan, în esenţă un om însingurat printre nenumăratele lui convorbiri telefonice, sms-uri şi emailuri, un om nehotărât, mereu tentat de altceva, mai mereu tânjind după ce nu are, dar ar putea avea. Asemenea trăsături dintotdeauna ale omului se regăsesc în personajele aspectate contemporan din spectacol, personaje care întruchipează tipuri, dar le şi nuanţează: soţia lipsită de afecţiunea unui soţ sedus de formule matematice, amantul care nu spune la lumina zilei ce iubeşte în întunericul nopţii, crupiera care seduce languros, pentru că seducţia face parte din regula jocului de la cazinou etc. Pe scurt, câteva cupluri care-şi trăiesc dramele „ca-n viaţă”, din laşitate, neputinţă, nehotărâre şi, mai ales, frică.
Destinele lor sunt sugerate pe scenă prin dialoguri fireşti, credibile, isteţe şi dinamice în scene la fel. Adaptate la spaţiile de joc din cluburi, acestea sunt scurte, propun stări de spirit şi situaţii diferite, nu plictisesc şi au umor.
Ele le sunt îndatorate actorilor. Pe de o parte lui Cristi Iacob, un artist cu posibilităţi deloc de neglijat, pe care-l ştiu de mai bine de 15 ani, de pe vremea când făcea un Treplev profesionist şi convingător în „Pescăruşul” montat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic. (În paranteză fie spus, faptul că se implică rar în proiecte teatrale, preferând televiziunea, este un o pierdere pentru spectatori.) În spectacolul lui Chris Simion, Cristi Iacob are publicul la degetul mic şi-şi face treaba, chiar dacă uneori, poate impulsionat de reacţiile necenzurate ale spectatorilor, mai îngroaşă un pic, cedând unei ispite greu de refuzat, mai ales în scenele „de beţie”. Într-o formă reuşită a fost şi Ilinca Goia, interpretă a mai multor personaje, ceea ce-i permite o valorificare a personalităţii aşa cum nu i-au prea permis rolurile, mai vechi, din spectacolele de la TNB. Vitalie Bichir, unul dintre obişnuiţii teatrului independent bucureştean, joacă onest, fără cioace, ocolind micile capcane pe care le întinde spectacolul de club, ceea ce face şi Gabriela Iacob. Acestor actori le datorează spectatorii o seară utilă şi plăcută cum spuneau anticii. Utilă, pentru că poate pune pe gânduri capete pentru care această „acţiune” este o pacoste sau o stare neobişnuită şi, pe de altă parte, pentru că scoate la rampă actori cu potenţial, care ar putea juca mai mult. Plăcută, pentru că e genul de comedie la care n-ai cum să nu te amuzi înainte să începi să te gândeşti la tine şi la alţii.
Print