Diana Croitoru: Teatrul mi se părea o jucărie preţioasă pe care nu voiam s-o stric

Diana Croitoru este câştigătoarea primului premiu oferit de revista Yorick în cadrul Galei HOP şi a Marelui Premiu „Ştefan Iordache”. S-a născut pe 18 august 1988 şi a absolvit Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, Facultatea de Arte, în 2010. Încă din timpul facultăţii, a avut mai multe roluri la Teatrul Masca, a cărui colaboratoare a fost, în spectacole precum „Venexia”, „Regele Cerb” sau „Acul cumetrei Gurton”. La Gala Tânărului Actor, a venit pentru a doua oară, după ce a participat şi la ediţia de anul trecut. În cadrul secţiunii „Individual”, Diana Croitoru s-a prezentat cu monologul „Versiunea Martei”, după textul lui Karel Capek, o poveste ce istoriseşte episodul biblic al întâlnirii dintre Maria, Marta şi Iisus, din perspectiva Martei, femeia care, prinsă în treburile casnice, nu are timp să asculte cuvântul „rabinului din Nazareth”, precum o face sora ei, Maria. Despre cele două premii pe care le-a primit în seara de 3 septembrie şi despre motivaţie şi motivaţii în teatru, despre textul pe care l-a ales pentru acest eveniment, am stat de vorbă cu Diana Croitoru într-o dimineaţă de toamnă pe malul mării…

Te-ai aşteptat să câştigi un premiu la Gala HOP?

Am simţit că atunci când am fost pe scenă a fost un moment special, că am comunicat cu publicul şi am jucat un fel de ping-pong… Nu vreau să fiu ipocrită, m-am gândit că poate va fi ceva, poate premiul publicului, pentru că l-am simţit că a fost cu mine. Când am primit premiul Yorick, a fost o confirmare şi m-am simţit bine cu mine. Nu m-am aşteptat să mai primesc ceva. Iar la sfârşit, când a venit şi marele premiu „Ştefan Iordache”, a fost surpriza…

La preselecţie, momentul a fost la fel de special?

Nu. Juriul atunci nu a avut reacţii evidente, pe când acum m-am hrănit din ce-am primit din sală… Eu mi-am dorit ca acest monolog să fie ca o repetiţie, să nu merg pe trasee deja stabilite. Aşa că mi-am acordat libertate. M-am adaptat noului spaţiu, sălii, publicului, şi cred că am fost altfel cu totul. Apoi, în perioada de la preselecţie şi până acum am avut timp să mă mai şi gândesc la ce vreau să fac, la ce e cu mine şi să-mi acord libertatea de a face tot ce cred eu că ar face Marta în acea situaţie. Nu mi-am propus să-mi calculez mişcările milimetric, pentru că am vrut să văd ce se întâmplă cu mine în condiţiile de sală plină, de oameni importanţi… Să văd dacă mă transform, dacă mă inhib…

Şi te-ai inhibat?

M-am deschis. Dar la un moment dat am simţit că, primind reacţii din sală, realizam lucruri pe care nu le realizasem, deşi ştiam textul foarte bine. Şi atunci, recunosc, am avut blanc. În mintea mea s-a născut o imagine şi am uitat ce trebuia să zic. Dar nu m-am panicat, mi-am luat timp să stau cu mine şi să înţeleg că lumea se uită la mine, cum eu sunt pierdută în gânduri. Pe urmă s-au limpezit…

De ce ai ales textul Karel Capek?

L-am primit anul trecut de la profesoara mea de vorbire, actriţa Ioana Visalon, pentru că o rugasem să mă ajute cu un text mai puţin folosit la audiţii. Atunci nu am avut curajul să-l lucrez. Simţeam că nu sunt pregătită pentru el. L-am lăsat deoparte şi am făcut altceva. Nu-mi pare rău, aia a fost etapa la care eu mă aflam atunci. Anul ăsta am zis că nu mă interesează, de fapt, nici dacă iau preselecţia. Mă interesa doar să spun acest text unor oameni la o audiţie. Îl iubesc foarte mult, pentru că prezintă şi altă perspectivă asupra unor lucruri. Apoi, chiar cred că am fost de multe ori în situaţia Martei, adică să fac nişte lucruri din dragoste şi ele să fie percepute ca fiind superficiale şi total neinteresante. Cred că o parte din mine e Marta, o parte poate că e Maria, şi e aşa o pendulare… Empatizez mult cu felul de a fi al Martei. Şi eu mă preocup de multe detalii şi apoi ratez esenţialul. Într-un fel, textul e o terapie…

Rolul este, deci, pe emploi?

Într-un fel da, deşi m-a provocat mai mult decât mi s-a întâmplat cu toate rolurile de până acum… Nu cred atât de mult în emploi şi contre-emploi. Cred că în noi conţinem de toate, şi bine, şi rău.

Te-a ajutat cineva să lucrezi textul?

Doamna Ioana Visalon mi-a dat sfaturi… Dar mi-a lăsat libertate. Iar pregătirea mi-a oferit-o şi viaţa, întâmplările mele de până la preselecţie şi de atunci încoace. M-au făcut să devin mai receptivă şi mai atentă la text.

Dintre ceilalţi concurenţi cine ţi-a plăcut? Cui ai fi dat tu premiul?

Nu cred că mi l-aş fi dat mie. Simt că se putea şi mai mult, că monologul ăsta încă nu e gata… Eu le apreciez foarte mult pe colegele mele, Ştefania (Dumitru, n.r.), care câştigat premiul pentru cea mai bună actriţă, şi Adriana Bordeanu. Mi-a plăcut foarte mult Bianca (Ioan, n.r.)… Şi cred că fiecare concurent a avut momente sensibile. N-am fost de acord când s-a spus la discuţia de ieri, că suntem reci… Mie mi s-a părut că fiecare, chiar dacă a început pe un ton de aparentă răceală, până în final a scos la iveală ceva sensibil, o problemă care-l costă. Dar sunt nisipuri mişcătoare, nu putem să dăm diagnostice…

Legat de discuţia de ieri. Au fost multe critici… Din punctul tău de vedere care este nivelul colegilor tăi de generaţie şi al tău? Dincolo de momentele se sensibilitate de care-mi spuneai…

Eu simt că am nevoie să lucrez cu vocea, impostaţia. Îmi asum reproşurile, pentru că mă simt şi eu un pic restanţieră în anumite direcţii. Cred că aceşti trei ani de facultate sunt insuficienţi. Aş vrea să se reintroducă facultatea de patru ani, pentru că atunci profesorul ar avea timp să parcurgă un drum cu tine şi să te conducă pe el. În trei ani galopează. Abia înveţi să intri pe uşă, şi treci la Shakespeare, cum spunea ieri Andi…

De ce ai dat la teatru?

Cred că am îndrăznit să visez. Am intrat în trupa de teatru împinsă de părintele meu duhovnic. M-a trimis să dau o probă la trupa de teatru a organizaţiei nonguvernamentale Onestin, din Oneşti, de-acolo de unde sunt eu… Apoi am primit confirmări în lanţ şi mi-am dat seama că asta voiam, dar nu îndrăzneam să visez. Mi-era teamă. Bănuiam că e un teren minat. În teatru totul e subiectiv. Eu eram la matematică-informatică în liceu, ştiam că 1+1 fac întotdeauna 2. Apoi, să mergi într-un loc în care totul e subiectiv şi în care şansele de a profesa sunt atât de mici… Teatrul mi se părea un lucru măreţ, strălucitor, o jucărie preţioasă pe care nu prea voiam să pun mâna, ca să n-o stric.

În lumea de lângă noi, terenul e minat, aşa cum spui, dar în interior, cum e?

Aş vrea să restabilesc legăturile cu Dumnezeu.

Şi se poate prin teatru?

Cred că da şi că El ne dă talanţii. Dacă mie mi l-a dat pe ăsta, poate fi şi un motiv de bucurie, un drum în viaţă, dar în acelaşi timp şi crucea drumului din viaţă, pentru că se poate „să pătimesc”.

Ai spus că vrei să restabileşti contactul. L-ai pierdut?

Da, cred că am avut momente în care-l pierdeam şi-l păstram doar la modul superficial. Îmi făceam o cruce, dar nu ştiam de ce o fac. Acum îmi doresc doar să vorbim ceva mai mult… eu şi El.

Crezi că te afli pe drumul cel bun?

Deocamdată. Nu cred că e ceva stabilit pentru tot restul vieţii. Îi pusesem întrebarea asta lui Doamne-Doamne şi-i spuneam: „Dacă nu ăsta e drumul, dă-mi un semn, spune-mi ceva”. Dar nu acum neapărat… Nu voiam să-L forţez. Doar L-am rugat să mă trimită în locuri şi situaţii în care să înţeleg ceva despre mine, iar dacă El nu e mulţumit cu decizia mea de a face teatru, dacă a fost întru totul o hotărâre născută din egoism şi e împotriva Lui, atunci să-mi arate şi să-mi arate şi încotro să merg…

Premiile pe care le-ai primit sunt confirmare sau semnul pe care-l aşteptai?

Sunt. Dar în acelaşi timp sper să nu fie înşelări. Poţi să primeşti uneori lucruri în direcţia în care ai întrebat, dar să nu fie decât răspunsurile pe care ţi le doreşti tu. Totuşi, cred că în clipa asta premiile fac parte din răspuns.

Vorbeai de şansele actorului tânăr. Ce şanse are tânărul actor în România?

Se tot vorbeşte de teatrul independent, dar eu parcă sunt din altă vreme… Aş vrea să aflu atunci când se organizează audiţii, dar nu prea se întâmplă. Ori sunt eu foarte prost informată, ori sunt majoritatea cu uşile închise… E foarte greu să reuşeşti să răzbaţi. De ce să nu existe o minimă transparenţă? E adevărat că e o inflaţie de actori, dar din aceste sute şi sute de oameni, poate o să se găsească şi unii care să merite o şansă… Sunt prea puţine locuri în care să te poţi manifesta.

Aşa gândeai şi când ai dat examen la actorie?

Da, eram conştientă. Dar acum, când le trăiesc, e puţin altfel… Nu m-am vindecat de boala visului, doar că între timp cred că mi-am mai murdărit puţin cămaşa sufletului. Şi vreau s-o spăl, caut un săpun, un detergent… ceva, dar de visat visez la fel.

Şi dincolo de vis, cum poţi trăi?

Am fost colaboratoare la Teatrul Masca, dl Mălaimare e un om care m-a susţinut, a crezut în mine şi cred că a fost o şansă, pentru că sunt atâţia tineri care n-au jucat în timpul facultăţii. Dar nu prea poţi trăi din asta. Problema e că eu nu ştiu să fac altceva. Aş vrea să-mi câştig existenţa făcând alte lucruri care să-mi asigure traiul, numai să pot să fac teatru.

Ai vrea să te angajezi într-un teatru de stat?

Într-un fel, da, în alt fel, nu. Mi-aş dori să colaborez la mai multe teatre, să cunosc mai mulţi regizori, să fie un rulaj cu mine, să nu stau într-un singur loc.

Televiziune vrei să faci? Fie şi pentru bani…

În telenovele nu vreau să joc acum. Actorii mari îşi permit să joace într-o telenovelă, după ce şi-au făcut deja o viaţă în teatru. Dar e puţin cam greu ca dintr-o telenovelă să mai calci pe scenă. Ţi se pune o etichetă. Aş vrea să încerc film artistic, dar acum simt că teatrul e ce iubesc cel mai mult.

De ce ai ales Universitatea „Spiru Haret”?

Sincer? Am picat la UNATC. Am fost marcată profund atunci când am picat, am suferit enorm. Şi mi-am spus să merg, totuşi, să încerc un an în altă parte, să văd cum e la o facultate de teatru, şi după aia să dau din nou la UNATC. După care, cunoscând-o pe dna Adriana Piteşteanu şi întregul colectiv, am zis că nu mai vreau să plec. Că pentru nici o şcoală din România nu aş da şcoala în care mă aflu. M-am gândit că binele tuturor nu e neapărat şi al meu. Poate că drumul meu a fost altul. Cred că am făcut bine că am rămas. Şi sunt mândră că am terminat la dna Piteşteanu şi la „Spiru Haret”. De-acum e munca mea cu mine…

De ce te temi?

Mi-e teamă că aş putea vreodată să ajung să nu mai simt nimic. Am avut astfel de momente scurte… dar era îngrozitor să nu mă mai emoţioneze nimic, să nu mă mai impresioneze nimic… Nu ştiu dacă asta se cheamă „depresie” în medicină. Mi se părea că trăiesc degeabă, că sunt inertă, un corp şi-atât. E groaznic să fii handicapat emoţional.

Şi teatrul îţi hrăneşte sau îţi anulează aceste spaime?

Teatrul îmi amplifică viaţa. Aş vrea să trăiesc mai multe vieţi şi sunt împărţită: personaje, eu, eu care caut… Teatrul e un fel de a fi.

Ce te interesează cel mai mult când eşti pe scenă?

Mesajul textului. Mă interesează să emoţionez şi să fac publicul să înţeleagă.

Să înţeleg că n-ai juca orice fel de text?

Ba da… Deşi structura mea nu se prea potriveşte cu super-modernismul pe scenă. Dar n-aş face chiar orice… Pot să înjur pe scenă. Dar vreau să înţeleg eu în primul rând de ce. Şi dacă ceea ce ar trebui să transmit ar fi puternic şi constructiv, atunci aş înjura ca la uşa cortului, dacă de asta ar fi nevoie.

Ce înţelegi prin „constructiv”?

Să fac publicul să simtă ceva, să nu plece netransformat de la o piesă. Să nu plece ca şi cum n-a venit. Să nu fi pierdut timp şi bani… degeaba. Normal că asta mă ajută şi pe mine, pentru că ceea ce transmit mă încarcă. Mă hrănesc din ce primesc.

Ce şanse crezi că-ţi dă faptul că ai câştigat două premii la Gală?

N-am venit să cer şanse. Întâlnirea asta care s-a produs e o şansă… E o şansă că sunt aici, că am fost pe scenă, că am fost la mare…