Doi actori în Piaţa Vladimir

Montările pentru săli de tip studio, cu personaje puţine şi texte bine scrise, care ţintesc să atingă sau să farmece categorii de public dintre cele mai diverse, au revenit în sălile din Bucureşti. Iar regizorii  şi actorii recurg tot mai adesea la nevoia de poveste – prea puţin exploatată în ultimii ani în teatrele româneşti.

Spectacolul „În Piaţa Vladimir” după textul Liudmilei Razumovskaia, pus în scenă la Sala Studio a Teatrului Nottara din Bucureşti, în regia lui Petru Hadârcă, e genul acela de poveste care conţine toate ingredientele necesare pentru a stârni emoţie. Doze potrivite de lacrimi şi râs, asadar, simplitate, şi doi actori care ştiu bine să ţină în mână şi râsul, şi plânsul. De altfel, este evident că regia mizează exact pe această simplitate şi pe jocul celor doi, Luminiţa Gheorghiu şi Emil Hossu. Şi, desigur, pe acea poezie implicită a textului, în fond atât de fermecătoare…

În Piaţa Vladimir se întâlnesc o femeie şi-un bărbat. Amândoi copleşiţi de sărăcie şi de nefericire. Trecuţi de ceva vreme de prima tinereţe. Decorurile Andradei Chiriac, mai degrabă simpliste decât simple, sugerează un spaţiu de niciunde şi de oriunde, gol, gri, murdar, urât şi sărac în care doi oameni construiesc un uriaş castel de nisip din vorbe. El e un mare „fost” actor, iar ea o fostă colegă de-a lui de şcoală, în adolescenţă puţin îndrăgostită de el. Îşi istorisesc micile drame care le-au traversat vieţile şi hotărăsc pe nesimţite să-şi unească nefericirile.

Câteva bucăţi muzicale alese de Catrinel Dumitrescu, uşor previzibile, ritmuri – cum altfel?! – ruseşti, slujesc aceluiaşi scop: emoţia sau emoţionarea.

Discursul actorilor este impecabil. Şi cine a văzut-o pe Luminiţa Gheorghiu în urmă cu câţiva ani în „Tacâmuri de pui” la Teatrul Bulandra, în Olga din „Trei surori” al lui Alexandru Darie, tot la Teatrul Bulandra, sau, mai nou, în „Ajutorul” de la Teatrul Metropolis – ca să nu vorbim de rolul deja celebru din filmul „Moartea domnului Lăzărescu” – o va redescoperi la fel în spectacolul de la Nottara. O delicateţe amestecată cu firesc, umor şi tristeţe şi adevăr în fiecare gest. În felul în care aşază pe masă paharele pentru votcă, în felul în care povesteşte despre fiica alcoolică şi nepoţelul paralizat, în felul în care ţine buchetul de nuntă şi primeşte inelul de logodnă – „primul dar primit vreodată de la un bărbat” – în timiditatea cu care îşi sărută soţul, în refuzuri, în felul în care acceptă soarta, construieşte vise de formă, de dragul lui şi pe urmă le spulberă cu o delicată brutalitate. Cu brutalitatea omului simplu care n-are timp prea mult nici pentru fericire, nici pentru nefericire, pentru că trebuie să trăiască.

Emil Hossu joacă şi el aceeaşi carte a adevărului şi a firescului, jonglând cu patetismul şi redescoperind în mijlocul tristeţilor şi al neputinţelor spre care l-a dus viaţa plăcerea de a flirta şi de a iubi. În fond, pe scurt, aceasta ar fi povestea din Piaţa Vladimir. Doi oameni striviţi de propriile destine, transformaţi în fiinţe aproape asexuate de viaţă şi de societate şi care se redescoperă bărbat şi femeie. Redescoperă plăcerea de a dărui şi de a visa împreună. Nici unul nu crede în visul cu casa cea minunată dintr-un sat idilic în care ei vor trăi fericiţi privind la iarba verde şi la soarele cel luminos. Dar, până la un punct, îşi dau voie să viseze. Apoi se întorc cu aceeaşi naturaleţe în existenţa de lângă ei.

Static şi fără schimbări majore în scenă, spectacolul face uz de puţine mijloace tehnice, s-ar putea juca oriunde. Lumea toată e construită de actori, iar relaţia dintre ei se dezvoltă cu fineţe, trecând pe nesimţite de la surpriza reîntâlnirii după zeci de ani, la timidităţile aproape adolescentine cu care încep să se (re)descopere. Povestea lor de iubire, căsătoria, n-are timp să se întâmple. Şi tocmai lipsa timpului o salvează. E o plăcere – acea plăcere de nereprimat cu care te uiţi iar şi iar la filmul „Doi într-o gară”, cu care asculţi valsul lui Şostakovici, pe care de altfel se şi întâmplă primul şi ultimul lor sărut – e o plăcere, aşadar, să vezi în scenă doi actori, fără măşti, aproape fără regie, într-un spectacol de teatru construit, evident, pentru sau de dragul publicului. Şi fără ca asta să însemne vreo clipă rabat de la calitate sau concesie.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.