Despre Cuplu. Un poem. Imagine, gest, muzică, dans. Adevăr. Armonie. Sâmbătă seară, în Sala Rapsodia spectatorii erau, în majoritate copleşitoare, tineri. Pe scenă, Ana Pepini şi Paul Cimpoieru – lor le aparţin şi scenariul, şi regia – deveneau Ea şi El, într-un spectacol care continuă seria succeselor cu care ne-a obişnuit Compania “Passe-Partout Dan Puric”. “Doi dintre noi” a obţinut în 2010 Medalia de Aur la Festivalul Internaţional de Dramă şi Pantomimă de la Belgrad.
Am petrecut o oră într-un univers în care zgomotul realităţii nu poate pătrunde. Aici obiectele prind contur doar dacă sunt mângâiate de mâinile artiştilor, iar drumul există doar dacă paşii lor îl calcă. Aici gândul prinde chip şi trăieşte. Aici copiii lui Dumnezeu au o singură datorie: iubirea. El şi ea sunt primăvară şi verde crud, sunt cântec împreună, cum împreună trebuie să fie la bine şi la rău.
Ţin în mână caietul program ca pe o plachetă de versuri. Şi citesc:
Când aduni unu cu unu, care unu se adună cu celălalt?
Care unu devine doi?
Unu împreună cu unu fac una – om cu om,
om cu Dumnezeu. Oricare unul, doi dintre noi.
Există un dor infinit de fericire, de viaţă, de dragoste,
de frumos, de curat, un dor şi-un drag nebun
de om, de ceea ce ar fi să devină omul.
Spune Ernest Bernea, lucrul nostru trebuie
să fie străbătut de focul dorului de mai bine…
Ca să fie celălalt ca roua dimineţii
de vară în vreme de secetă.
Noi suntem încă prea neputincioşi să dăm atât
cât ar trebui, infinit mai mult, încât să nu mai
rămână sufletul în noi.
Doar setea, dorul, iubirea, bucuria,
cu cât cresc, cu atât îţi dau mai mult
curajul deplin al sacrificiului.
Un zbor în care speri din toate puterile
că celălalt, văzându-te,
îşi va deschide aripile
şi se va înălţa
împreună.
Muzică şi gest. Viaţa în cuplu e făcută din lucruri mici, fireşti ca ploaia, din joacă, din zâmbet, ceartă şi supărare şi, dincolo de tot şi toate, din iubire. Cu sensurile ei cele mai adânci. Doi tineri îşi spun povestea şi aduc mărturie imagini pe care să le recunoaştem: Pietà. Sau Dipticul ducilor de Urbino. Sau Crearea lui Adam, ipostază pe care ei o sugerează prin detaliul mâinilor decupat în cadrul din stânga al dipticului lui Piero della Francesca. Iar în final, Crucea. Cine pe cine iubeşte? Cine pe cine ridică după cădere?
De fiecare dată, doi dintre noi, iar noi, asemenea lor.
Print