Dorina merge mai departe

Să Fii pe Scenă. Să Fii. Între toţi cei de pe scândură, personajul tău: întruchipat de tine. Tu, recognoscibil indiferent de postură. Tu, vorbind cu publicul chiar fără cuvinte. Cu un singur gest, să creezi legături nevăzute. Să stai cu spatele la public, iar publicul să-ţi simtă încordarea, tensiunea replicii care va veni. Să fii Actor. Artist. Dorina Lazăr este.

 Mai întâi vocea. Plină, puternică, sigură. Senzuală sau tandră. Sau de oţel. Inconfundabilă. Şi ochii. Albaştri, cu privirea dreaptă, luminată deopotrivă dinspre gând şi dinspre inimă. Dorina Lazăr are gena Teatrului. Moştenită – dar asta-i o poveste veche, veche… – pe linie maternă. Gena Teatrului nu se manifestă doar prin talent desăvârşit, ci şi prin dragoste, prin bucuria de a fi, pur şi simplu, în teatru – peste doi ani, în 2011, se împlineşte jumătate de veac de când Dorina Lazăr a început să joace profesionist, la Teatrul Regional Bucureşti. Dragoste. Şi asumare: până-ntr-acolo încât acum vreo două săptămâni a plecat din Bucureşti răcită, cu febră, să joace Şefele (în paranteză fie spus -sic!-, pentru rolul Grete a primit, în 2003, Premiul pentru cea mai bună actriţă, acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor) la Timişoara. S-a urcat pe scenă cu o temperatura de 38,7 grade. Şi i s-a părut firesc. Ştiu că, în situaţii similare sau comparabile, la fel au făcut şi alţi mari actori (eu am auzit, în studenţie, despre Ştefan Ciubotăraşu). Apoi, de-alungul anilor am avut norocul să-i şi cunosc pe câţiva dintre aceştia. Chiar Dorina Lazăr spunea, într-un interviu, că Tamara Buciuceanu a jucat cu umărul în ghips. Normalitatea. Cât de rară este în ziua de astăzi.

 Cine o întâlneşte pe Dorina Lazăr “în civil” este frapat de francheţea ei. De prospeţimea zâmbetului cu care actriţa răspunde fie şi unui salut anonim. Sau de căldura gesturilor ei energice. Se desprinde, parcă, din imaginea Angelei, şoferiţa de taxi, personajul aproape de legendă din filmul lui Lucian Bratu (Angela merge mai departe – 1981, rol pentru care a primit premiul Asociaţiei Cineaştilor din România pentru “cea mai bună actriţă de film”). Sau din imaginea Clarei Halunga, soţia lui Filip (interpretat Alexander Kaliaghin), din Stop-cadru la masă (1980), filmul Adei Pistiner.

 Film şi teatru, rol după rol, o viaţă de muncă răsplătită cu aplauze. Pe marele ecran a debutat în 1974, în filmul lui Geo Saizescu, Păcală. Mi-o amintesc tulburător de frumoasă, prin ’81-’82, nu ştiu exact, într-un antologic interviu tv realizat de Tudor Vornicu: în gros plan, chipul încadrat de bucle mici şi rebele strălucea de entuziasm, iar cuvintele sunau emoţionat, în câteva fraze despre filmările la Năpasta (în regia lui Alexa Visarion). Cred că nu s-a schimbat, cred că şi acum priveşte cu aceeaşi emoţie repetiţiile sau proiectele în care se implică. E momentul să spun că Dorina Lazăr a absolvit Facultatea de Teatru a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică la clasa profesorului Ion Finteşteanu şi i-a avut ca asistenţi pe Sanda Manu şi Dem Rădulescu. Şi chiar dacă nu a devenit la rându-i profesor, îşi înconjoară colegii mai tineri cu dragoste şi grijă, îi îndrumă şi îi ajută să meargă mai departe.

Zeci. Zeci şi zeci de roluri în teatru. Aproape imposibil de ales, aşa că apelez din nou la memoria afectivă. Eram pe atunci o adolescentă îndrăgostită de teatru şi norocoasă pentru că locuiam în cartier, dincolo de Podul Grand. Mi-o amintesc, la Teatrul Giuleşti (acum Odeon) – unde a venit în 1969, adusă de intuiţia regizorului Dinu Cernescu cu care colaborase încă din primii ani la Teatrul Regional -, în Nunta lui Figaro de Beaumarchais (regia: Dinu Cernescu), în Tango la Nisa de Mircea Radu Iacoban, în Gâlcevile din Chioggia (Goldoni în regia lui Cernescu), în Meşterul Manole şi Măsură pentru măsură (Blaga şi Shakespeare, tot în regia lui Dinu Cernescu)… Spuneam că din acea vreme mi-o amintesc doar, ca o prezenţă mătăsoasă, dar fermă. Începând însă cu Anca din Năpasta de I.L.Caragiale (prima sa colaborare cu Alexa Visarion), Dorina Lazăr a devenit pentru mine un centru de interes, apoi un reper, apoi unul dintre cei mai dragi actori sufletului meu. (Daţi-mi voie aici, fără vreo intenţie polemică, să spun că nu cred în criticii care nu-i iubesc pe artişti.) Anca Dorinei era senzuală, inteligentă, curajoasă, dreaptă şi frumoasă din armonia ei cu ea însăşi. Trup, gest şi voce. Pentru acest spectacol a primit Leul de Bronz la Festivalul Internaţional de teatru de la Arezzo. După Pasărea Shakespeare de D.R. Popescu, Alexa Visarion a montat la Giuleşti O noapte furtunoasă, de Caragiale, distribuind-o în rolul Vetei. A fost un spectacol asupra căruia ar trebui să ne întoarcem la un moment dat. Pentru fiecare actor în parte, pentru regizor şi, poate, pentru ceea ce a însemnat acel moment în teatrul românesc. Colaborarea cu Alexa Visarion a continuat, la fel şi colaborarea cu Dinu Cernescu… Acestor mari regizori li s-au adăugat, într-o remarcabilă şi la fel de constantă colaborare, mai tinerii Dragoş Galgoţiu, Alexandu Dabija (cu recentele spectacole: Pyramus & Thisbe 4 you după Shakespeare, CAMERA DE HOTEL – o trilogie, de Barry Gifford, IONESCO – CINCI PIESE SCURTE), Mihai Măniuţiu (cu O noapte furtunoasă – rolul Ziţei, Conul Leonida faţă cu reacţiunea de Caragiale) şi Radu Afrim (cu joi.mega.Joy, de Katalin Thuroczy, în care Dorina Lazăr, în rolul Zsuzsei, a fost explozivă).

 Sunt încă datoare cu câteva premii: 2008 – Premiul UNITER pentru întreaga activitate ca actriţă; 2000 – Ordinul Naţional “Serviciul credincios” în grad de cavaler; 1986 – Premiul pentru Cea mai bună actriţă de film la Festivalul de Film “Hnri Langlois” de la Tourspentru rolul EA din Frumos e în septembrie la Veneţia, de Nae Caranfil.

Dar unde sunt Gaiţele? Şi unde sunt Cumetrele? Şi unde sunt atâtea şi atâtea roluri pe care într-un articol n-ai cum să le cuprinzi. Dar rolurile din vreo treizeci de filme? Cum le cuprinzi? O soluţie de criză: să încercăm să le cuprindem cu inima.