Două ipostaze ale lui Faust la Sibiu

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu din acest an a oferit două ipostaze Faust situate la poli opuşi. La prima vedere, singurul lucru care le apropie este textul şi povestea lui Goethe. Fastuozitatea viziunii lui Silviu Purcărete (Teatrul Naţional Radu Stanca, Sibiu) şi simplitatea unui spectacol de marionete prezentat de The Basemant Theatre din Georgia (regia: Levan Tsuladze) nu par avea nimic în comun şi nici nu ar trebui să le comparăm, dar le putem asemui din câteva puncte de vedere. Profunzimea textului, importanţa ideilor, complexitatea fabulei, importanţa meditaţiilor despre viaţa, moarte, iubire, credinţă… Deşi ordinea se schimbă în cele două viziuni şi accentul se pune pe altă temă, amândouă spectacolele au un impact straniu asupra spectatorului.

Silviu Purcărete reuşeşte mai mult decât să aducă în faţa publicului un spectacol, el  parcicipă la o puternică experienţă individuală. Intri în spaţiul unei hale dezafectate, având senzaţia că vei participa la un ritual satanic. Pe clădire stă imprimat cu litere roşii, ca de sânge, numele lui Faust, iar în sală înaintezi pe acorduri din “Hristos a înviat”. Sentimentul că urmează să se întâmple ceva rău te urmăreşte tot timpul din spate. Experienţa lui Faust este transmisă spectatorului printr-o atmosferă şi o energie pe care nu le întâlneşti prea des la teatru. Scenariul lui Silviu Purcărete se bazează pe momentele esenţiale din textul lui Goethe: pactul lui Faust cu Diavolul, fascinaţia bolnavă a lui Faust pentru Margareta, noaptea Valpurgiei şi ridicarea lui Faust la Cer. La începutul spectacolului, Faust este în camera sa de studiu, sărăcăcioasă şi plină de hârtii, ispitit de Mefisto, care apare de peste tot, creat parcă din haosul acestei lumi. Ilie Gheorghe (Faust) şi Ofelia Popii (Mefisto) îi joacă atât de bine pe omul bufon, care îşi caută un sens metafizic sau nemurirea, şi Diavolul cu o mie de feţe, încât orice gest sau cuvânt din această scenă se transformă într-un detaliu esenţial. Ne aflăm la graniţa dintre Pământ şi Iad, iar Purcărete ne-o descrie la fel de bine ca şi Goethe, dar mai înspăimântător decât acesta. Ea ia forma fricii lui Faust şi a promisiunilor făcute de Mefisto. Această stare se transmite în muzica lui Vasile Şirli, care ne poartă în tonurile unor coruri de copii, de adulţi, clinchete de clopoţei, muzică orchestrală. Sunetele se aud din multe spaţii, de jos, din spatele spectatorilor, de după pereţi, liniştit sau asurzitor.

Scena se deschide, iar în spatele odăii pline de hârtii se dezlănţuie o lume a păcatului, care se oferă tuturor. Spectatorii sunt mutaţi, invitaţi de mesagerii Iadului din sala improvizată în această hală imensă unde singura formă de manifestare a vieţii o reprezintă sexul exacerbat, deformat, macabru. Purcărete oferă o altă viziune asupra teatrului decât în prima parte din spectacol: proiecţii, focuri de artificii, muzică rock live, zeci de actori şi dansatori, nişte şine imense care rulează scene ale desfrâului, ale deformării omului spre animalitate. Zoofilie, sodomie, pedofilie, tot ce e mai sinistru în materie de sex este expus în faţa publicului. Purcărete contaminează incertul cu răul absolut, care odată acceptat îi învăluie şi pe cei neutrii, pe acei martori pasivi la soarta lui Faust, cum sunt spectatorii, peste care personaje schimonosite de expresivitatea răului vor scuipa spermă. Dorinţa lui Faust se transformă într-o pasiune dementă şi veşnic nesăturată. Margareta e o fetiţă, iar perversitatea gândului o multiplică în vis în şapte copiliţe. Sexul înseamnă cruzime. Silviu Purcărete ne arată o imagine de sfârşit de lume, unde păcatul capital îl reprezintă sexualitatea secătuită de orice afecţiune.
De neuitat este scenografia lui Helmut Sturmer ce se dezvăluie pe mai multe planuri concepute să se determine unele pe altele, îmbogăţită de obiecte, care în sine au valoare de simbol, reconstituind un spaţiu autentic, completat de un perete imens pictat de studenţii de la Facultatea de Arte din Sibiu cu scene înspăimântătoare. Lia Manţoc a adus maximum de expresivitate şi sexualitate zecilor de costume în linii groteşti. Regizorul doreşte ca toate elementele să fie în exces, dar felul cum reuşeşte să le coordoneze (e în aceeaşi măsură spectacol de actorie, scenografie, muzică, lumini) şi să le reţină la limita accesibilului este o operă de artă.

La cealaltă extremă, prin reducerea spaţiului, al mijloacelor folosite, dar aceeaşi performanţă a actorilor-mânuitori şi a celor care şi-au împrumutat vocea personajelor am întâlnit şi în spectacolul georgienilor de la The Basemant Theatre. Este primul spectacol cu marionete minuscule pe care l-am văzut live, unde vocea actorilor este separată de corp. Îndepărtată si apropiată, în acelaşi timp. Senzaţia este fascinantă: mânuitorii sunt impecabili, iar cei trei actori cu microfoane care asigură vocile se sincronizează perfect urmărind mişcările păpuşii. Un control absolut fascinant. O singură actriţă şi mai multe personaje, toate transformările la vedere, incredibilă sincronizare cu marioneta, cu mişcările ei, cu replicile lui Goethe. Până la un punct, pentru că regizorul urmăreşte construiască o poveste, folosind chipul unor marionete groteşti, cu tuşe de comic, cu insinuări de macabru, pentru a o istorisi şi celor mari şi celor mai mici, iar încercarea are datele reuşitei.

Două ipostaze ale lui Faust care trebuie reţinute, nu comparate. Spectacolul lui Purcărete este o experinţă esenţială, spectacolul lituanienilor un exerciţiu care te prinde în mrejele lui. Sunt două momente reuşite într-un festival bine gândit, surprinzător din punct de vedere artistic, măreţ ca dimensiune şi intensitate.