Dramaturgie românească şi baloane de săpun…

Textul care a câştigat premiul pentru „Cea mai bună piesă românească a anului 2010”, desemnat de juriul UNITER, „Love stories” de Radu F. Alexandru, a fost pus în scenă la Teatrul Metropolis de Claudiu Goga. Cu o distribuţie aleasă inteligent – Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Diana Cavallioti şi Alexandru Pavel – şi cu imaginea din off a lui Emil Hurezeanu în rolul scriitorului care-şi asumă povestea ce urmează a fi văzută pe scenă, spectacolul lui Claudiu Goga se încadrează într-o zonă a realismului psihologic de dată recentă.

Foto: Maria Ştefănescu

O montare ce nu-şi propune mai mult decât să fie fidelă textului şi să le ofere actorilor câteva partituri interesante, „Love stories” este gândită ca o poveste în poveste. Decorul Liei Dogaru e simplu şi bine gândit, în aşa fel încât să slujească ideii piesei şi, în acelaşi timp, ideilor regizorale care încearcă doar să facă povestea ceva mai digerabilă sau mai penetrantă… Două tablouri mari şi goale în care se derulează imagini. Întâi povestioara-ramă a scriitorului (Emil Hurezeanu) care într-o călătorie în Bulgaria, la Albena, descoperă câţiva oameni pierduţi într-un labirint de taine, care-l roagă să scrie despre ei, iar el acceptă.

Din păcate, atât textul, cât şi spectacolul exploatează prea puternic un mister care creşte, creşte, creşte şi care, pentru tensiunea frumos acumulată până atunci, se dovedeşte prea slab… Sentimentul pe care-l trăieşte spectatorul în sală este de… balon de săpun care se sparge şi în urmă nu rămâne nimic. Autorul Radu F. Alexandru îşi construieşte textul pe acelaşi tip de tensiune pe care îl foloseau scriitorii americani spre jumătatea secolului 20, pe traume psihologice din copilărie care ies la suprafaţă cu violenţă, numai că ratează finalul. Dialogurile sunt veridice, unele dintre situaţii asemenea, dar emoţia rămâne una de suprafaţă. Două cupluri, două generaţii diferite, se ciocnesc într-o poveste care, până la un moment dat, în ciuda realismului situaţiilor, frizează absurdul.

Foto: Maria Ştefănescu

Spectacolul se deschide cu o scenă interesant construită, mai ales din partea Dianei Cavallioti. În decorul schematic, ce foloseşte pereţii de cărămidă ai teatrului, în nisipul de pe plaja/ casa în care se vor petrece toate micile drame de familie, Giulia construieşte un fel de instalaţie din pahare aşezate unul peste altul şi în vârf o căsuţă din carton. Gesturile extrem de atente ale actriţei – de altfel întregul ei joc este bine gândit – au un efect aproape hipnotic asupra sălii. Regizoral este, probabil, momentul cel mai bine realizat şi concentrează (inconştient?! şi aproape autoironic) toată drama „de săpun” ce va duce la moartea şi necredibilă, şi deloc necesară din final. În acelaşi fel se dărâmă „castelul” din pahare de sticlă ridicat de Giulia pe nisip. E, evident, o metaforă pentru tot ce urmează să se petreacă în scenă şi în interiorul personajelor.

Povestea e, până la un punct, aproape banală, iar dincolo de acel punct devine artificială. Doi tineri vor să se căsătorească pentru că ea rămâne însărcinată. El îşi doreşte copilul mai mult decât ea, iar ea acceptă cu greu să-i fie soţie, deşi îl previne că îl va face să sufere. Cei doi sunt Diana Cavallioti şi Alexandru Pavel. Şi dacă Diana Cavallioti construieşte poate cel mai credibil dintre roluri, fără clişee şi încercând să-şi înţeleagă personajul, Alexandru Pavel alunecă în cele mai multe dintre scene în patetism. Celălalt cuplu, părinţii băiatului – Maia Morgenstern şi Mircea Rusu – dezvoltă o poveste paralelă, care de-abia în final se va intersecta vag cu cea a tinerilor. O căsnicie obosită şi ratată, plină de resentimente şi care, pare, ca şi în cazul cuplului tânăr, că ascunde o taină. Mama se opune căsniciei fiului ei, fără să-şi explice în vreun fel înverşunarea.

Foto: Maria Ştefănescu

Claudiu Goga foloseşte o tehnică simplă, dar cu un oarecare impact – scene în doi, fiecare cu fiecare şi un al treilea „martor” fals al discuţiei, un chip pe monitor. E-adevărat că mizează şi el pe tehnici care să impresioneze şi care tocmai din acest motiv frizează clişeul: imaginea apropiată în momentele cele mai tensionate, imaginea „spartă” a chipului lui Dan, tânărul care îşi iubeşte soţia şi nu vrea s-o piardă…

Drama care stă în spatele ambelor căsnicii ratate – şi aşezate ca-n oglindă – este că ambele femei aveau înclinaţii homosexuale… În cazul Giuliei asumate, căci îşi recunoaşte iubirea pentru o altă femeie, în cazul Danei, soacra ei, (Maia Morgenstern) descoperite de-abia acum… O scenă de amor între cele două le face să se cunoască mai bine, iar conştientizarea acestor fapte îl va face pe Cristian, soţul Danei, – interpretat de Mircea Rusu – să se sinucidă cam telenovelistic, întreaga ultimă scenă căpătând o notă falsă.

Spectacolul de la Metropolis face parte din categoria producţiilor pentru publicul larg, amator de poveşti şi cu puţin sirop, şi cu puţină psihologie, cu un picior bine înfipt în realităţile zilelor noastre şi cu actori cunoscuţi, chiar vedete (care mizează uneori prea mult pe gesturi şi intonaţii ce ar putea fi suspectate de manierism). Dar, pe de altă parte, este un spectacol de la care ar putea porni o discuţie despre dramaturgia românească…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.