Dulcea cârcoteală românească

Cu ceva vreme în urmă, am postat pe site o întrebare despre teatru şi criză. Dacă ceea ce numim de mai bine de doi ani „criză economică” afectează în vreun fel calitatea spectacolelor de teatru. Că între timp aşa-numita „criză” s-a cronicizat şi a devenit „normalitate” – cu toate ghilimelele de rigoare – este o realitate vizibilă cu ochiul liber. Dar asta e o altă poveste… Aşadar, revenind la întrebare, cele mai multe dintre răspunsuri arată că da, calitatea teatrului a avut de suferit.

Şi nu e cazul să detaliem, pentru că, aparent, nimic nu s-a schimbat. Deşi cozile la casele de bilete sunt la fel de mari şi uneori chiar şi mai mari – consumul de de teatru creşte pe zi ce trece, aproape surprinzător -, deşi spectacolele nu s-au micşorat cu „25%” când Guvernul a tăiat salariile şi nici nu s-au lungit la loc cu 14,…%, când Guvernul a dat o părticică din ce-a luat înapoi, deşi, deşi, deşi… criza se resimte în detalii.

Dar mai mult decât oricând şi oriunde, criza se resimte în interior. Şi se răsfrânge în exterior, mobilând urât lumea din jur. Şi lumea din jur se răsfrânge la rândul ei în teatru şi aşa mai departe… cercul se închide. Dacă există o aplecare tipic românească înspre un „dolce far niente”, reconsiderat însă, pe trăsături autohtone, un „dolce far niente” care se confundă cu laşitatea, cu lenea prea puţin creatoare, cu un „fie ce-o fi” asumat până-n plăsele, cu un „noi să fim sănătoşi” rumegat până la indolenţă, atunci, cu siguranţă, pe fond de criză, al nostru „dolce far niente” s-a mai îmbogăţit cu un sens: dulcea cârcoteală românească se face tot mai amară. Iar lucrul se vede mai bine ca oriunde în teatru, căci, vorba ceea, „lumea-i un teatru”… Şi teatrul e o lume… O lume veselă şi tristă în care mai nou, pe fond de criză, poate (?!), se întâmplă acest fenomen. Că se plătesc poliţe, nu-i nimic nou sub soare şi încă nu e aşa de grav precum e cârcoteala românească. Fie că vine din rândul criticilor sau al creatorilor în persoană… A dispărut – iar ceea ce se scrie o atestă perfect – a dispărut „exerciţiul admiraţiei”, un tip de generozitate de care, pe timp de criză sau nu, e nevoie absolută pentru ca lucrurile să poată exista. Pe fondul de „dolce far niente” s-a instalat şi a crescut o formă adesea agresivă de critică în care artistul este cel mai adesea „scos la tablă” şi „pus la colţ”. În care teatrul îşi uită sensul şi sensurile. Întru aducere aminte… Petre Ţuţea despre Teatru: „Este mister, în general, cum s-a spus, sau în sensul teatrului medieval, în care-şi dădeau întâlnire: Dumnezeu, dracii, îngerii şi sfinţii.

Liturghie, folosind termenul grecesc, oficiată într-un spaţiu limitat şi anume organizat… (…)

Fabrică de iluzii, un fel de banchet simbolic al vieţii, la care nu se servesc roadele pământului, ci ale închipuirii. (…)

Cutie cu surprize, din care se scot bucurii neaşteptate. (…)

Joc. Un divertisment în general puţin costisitor, cu excepţia apariţiei vedetelor sau atunci când spectatorului amărât i se oferă iluzia libertăţii sau adevărului. (…)

Şcoală. O şcoală curioasă, la care profesorii dau examen. Oricum ar fi, simbolurile scenice sunt chemate să exprime omul ideal sau să evoce omul viu.”