După 20 de ani avem nevoie, mai ales, de repere

Există ceva care mă înspăimântă la reprezentaţiile de teatru din România ultimelor două decenii: felul în care, la final, spectatorii se ridică în picioare să aplaude, minute în şir, orice. Orice. Un spectacol de nimic. O dudă. Teatru de doi lei. Şi asta se întâmplă nu numai la spectacolele ordinare (obişnuite/cu plătitori de bilete), ci şi la premiere. Unde vin şi cronicarii, şi criticii. Sunt, de felul meu, un om politicos. Chiar dacă nu-mi place un spectacol, nu încep să mă foiesc şi să cârtesc la fiecare replică. Dar fenomenul este de neoprit. Ceea ce duce la falsa opinie a spectatorului de rând că a asistat la o reprezentaţie de excepţie. Ceea ce duce la falsa impresie a actorului că prestaţia lui chiar merită să fie luată în seamă. Ceea ce duce şi la falsa imagine de sine a regizorului. Stand-up spectator este o realitate pernicioasă devenită un modus vivendi al spectatorului cu teatrul: eu, spectator, plătesc biletul, tu, actor/regizor/teatru, mă faci să zic că am o viaţă culturală. Şi în acest fel lucrurile o iau la vale şi nu mai înţelegem de ce nu mai putem face diferenţa între bun şi prost, nici de ce nu mai avem repere. Obicei din care au de suferit marile spectacole care, astfel, pierd, prin demonetizare, gestul prin care se cade a fi onorate.

La graniţa lui 1990 am trecut de la un spectacol metaforic la unul metonimic. De la simbol, la bucată de realitate. Dar, de cele mai multe ori, nu la o expresie a realităţii, ci la o realitate mimată. Am trecut de la limbajul aluziv, de la gestul sugestiv, la un limbaj frust, la piele goală şi înjurătură. Nu sunt ipocrită. Eram şeful Serviciului de Presă al Ministerului Culturii când, la Teatrul Odeon, Alexander Hausvater a montat “… au pus cătuşe florilor…” (F. Arrabal) şi am mers, împreună cu maestrul Ludovic Spiess, pe atunci ministrul Culturii, la premieră. Pe ministru, nuditatea l-a enervat, dar artistul, maestrul, nu i-a permis ministrului să comenteze. Pentru mine, spectacolul a fost unul esenţial. M-a învăţat ce înseamnă, pentru actor, smerenia. M-a învăţat ce înseamnă să vezi dincolo de orice materialitate: un trup gol într-o cuşcă. Teatru pur. Filosofie. Religie.

Din păcate, mai departe s-a folosit doar suprafaţa lucrurilor: nuditatea, vorba prea directă, înjurătura.

Prezenţa lui Alexander Hausvater în România constituie un capitol aparte, exemplar, în câteva teatre din ţară (între care “Odeon”,“Toma Caragiu” din Ploieşti sau Naţionalul ieşean). Anii 90 au fost însă, din fericire, benefici pentru artiştii adevăraţi care s-au apropiat de scenă ca de altar. Cu devoţiune. Primul între toţi eu îl consider pe Silviu Purcărete. Iar el, regizorul, îi datorează actorului Emil Boroghină, maestrului manager, lungul drum – de fabulos succes – al spectacolului către public. Teatrul Naţional din Craiova şi-a asumat, pentru o lungă perioadă, rolul de primă scenă a ţării.

N-am să vorbesc despre spectacolele celor douăzeci de ani. Scriu după cum îmi dictează memoria, memoria afectivă, memoria care nu înşală. Şi care mă face să-mi fie dor de Teatrul Mic, acela pe care-l frecventam în vremea marilor spectacole semnate de Cătălina Buzoianu, în vremea în care mergeam să-i văd pe Leopoldina Bălănuţă, Ştefan Iordache, Valeria Seciu, Carmen Galin, Mitică Popescu, Dinu Manolache…

Apropo de Dinu Săraru… Al cărui nume era de citit printre rândurile paragrafului anterior: prezenţa lui la Teatrul Naţional “I.L.Caragiale” a fost importantă în primul rând pentru starea de teatru pe care a instituit-o. Dar, în ordine cronologică, TNB marchează la rubrica de excelenţă: antologic şi capitol de istorie a teatrului rămâne proiectul lui Andrei Şerban “O trilogie antică – Medeea”, după Euripide şi Seneca, a cărui premieră a avut loc pe 28 septembrie 1990.

Tot la TNB, un spectacol pe care conjunctura l-a pus, cu totul nemeritat, într-un con de umbră, este “Tamerlan cel Mare”, de Marlowe, în regia lui Victor Ioan Frunză şi cu scenografia Adrianei Grand (premiera: 27 martie 1996).

În cele două decenii, Sibiul şi-a înscris şi el numele în istoria teatrului românesc. Prin Festivalul Internaţional de Teatru şi datorită unui manager excepţional, actorul Constantin Chiriac.

Ar fi nevoie de un articol aparte pentru a vorbi despre noile formule de teatru care au început să apară din 1990. Am să pronunţ însă numele Teatrului MASCA. Pentru că acest “teatru altfel” s-a născut, pe 24 mai 1990, din încăpăţânarea lui Mihai Mălaimare de a construi primul (şi până acum singurul) teatru de gest, pantomimă şi expresie corporală din România. Cu succes recunoscut, mai ales, peste hotare.

Este altfel teatrul de după 1989? Este una dintre întrebările pe care criticul Marian Popescu i le-a adresat regizorului Tompa Gabor, adăugând: “Tu, ca artist, te-ai schimbat?” Iată răspunsul, citat din interviul publicat în revista “Observator Cultural” din martie 2001: “Teatrul bun rămâne acelaşi, el ţine mereu pasul cu prezentul, căci fără prezent această artă efemeră şi tragică nu poate exista. E frumuseţea şi tragismul acestei arte care dispare pe măsură ce trece timpul. Cu siguranţă, teatrul bun nu era diferit, căci problemele majore ale umanităţii nu se schimbă, aşa cum evoluţia morală a omului nu a fost deloc spectaculoasă de la antici până azi. Cred însă că, după 1989, e ceva important care s-a schimbat şi asta nu se poate omite. Înainte, cu toată opresiunea şi îngrădirile care au existat, artistul beneficia de o poziţie comodă, de pe care putea pune totul pe seama politicului, a puterii, a situaţiei. Individul avea posibilitatea de a se exclude din poveste. Acum, noi nu ne mai putem exclude din poveste, suntem implicaţi în poveste, suntem mai responsabili. Pentru că, în orice democraţie, libertatea este un lucru foarte responsabil. Mă întorc la spectacolul meu, <În staţie>, la momentul acela când brusc se ridică cortina de fier, personajele văd un gol extraordinar şi o lumină sclipind în depărtare, către care te poţi îndrepta dacă treci un mic pod peste o prăpastie. Niciunul dintre personaje nu îndrăzneşte însă să-l treacă.”

Eu cred cu tărie că teatrul este felul nostru frumos de a fi, iar spectacolul – ca actualizare a teatrului –, necesitatea de a ne exprima. În rest, sunt perioade şi perioade, vaci grase şi vaci slabe.

În anii bogaţi apar regizori cum este, de pildă, Radu Afrim. Copil teribil, personalitate complexă, artist spectaculos, profund, de o sensibilitate extremă. În teatrul românesc, face singur paradigmă.

Tot anilor bogaţi zic că le datorăm şi apariţia pe scenă a actorului Marius Manole. Rara avis, un năstruşnic care şi-a urmat vocaţia şi a ajuns să nu mai poată trăi fără teatru. Şi el obişnuieşte să spună că în teatru avem nevoie, mai ales, de repere.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.