Da, dragii mei care nu sunteţi înzăpeziţi prin cine ştie ce tărâmuri ninse şi viscolite, voi, care folosiţi miracolul numit Internet, voi neîndoios aţi băgat de seamă că, ori de câte ori „se mai stinge o stea” – un clişeu pentru care am toată clemenţa din lume – din lumea Thaliei, televiziunile şi ziarele din România „reflectă evenimentul” – un clişeu de înţeles – cam la fel.
Se dă ştirea morţii, se pune un fundal sonor menit a fi lugubru sau doar emoţionant, se alege o imagine-emblemă a răposatului şi se dau, cu zgârcenie, câteva elemente biografice. De cele mai multe ori, ele sunt preluate din surse precare de pe Internet (care, ca aproape orice minune, are două feţe). Urmează apoi reacţiile de la colegi de breaslă, în funcţie de cine e de găsit la telefon, şi cam atât. E puţin, sărăcăcios şi previzibil. E, adesea, penibil. E, uneori, de înţeles. Alteori, nu.
Mâhnirea care m-a cuprins auzind eu despre moartea lui Emil Hossu – care, după moarte, în lumea comunicării rapide, a ajuns „Milu” şi pentru ştiristele care nici n-au apucat să termine şcoala – a căpătat dimensiuni care întrec viscolul ce înghite România când am început să urmăresc, un un ochi plângând şi cu altul râzând, ca mimii, „reflectarea evenimentului” în media. „Demersul” a semănat leit cu cel schiţat mai sus. Tristă a fost inima mea, iar creierul, şi mai mohorât, când au văzut, pentru a nu ştiu câta oară, că omul în sine nu importă, dar moartea lui, da. Câte ştiri aţi văzut la TV în ultimul an despre spectacolele în care mai joacă Emil Hossu? N-aveţi decât s-o luaţi ca pe o întrebare retorică, nu mă supăr. Brusc, decesul, trecerea enigmatică în altă lume, este de interes public. Antropologii, filosofii, psihologii şi sociologii ar trebui să ştie de ce. Amuşinând hoitul – iertaţi expreimarea tare –, gazetarii miros şansa. Şansa de a vinde câteva examplare în plus din ziarul de a doua zi, de a avea mii de accesări în ediţia online, de a avea un rating mai mare preţ de câteva minute sau de o oră.
Voi, cei neînzăpeziţi sau deszăpeziţi, ştiţi că, la următorul nivel, moartea este „reflectată” prin scoaterea de la sertar a „ultimului interviu”. Nu importă dacă într-adevăr e ultimul, căci nu se poate verifica exact. Dar, cum zicea, aiasta este o treaptă superioară. În loc să dea câteva secvenţe cu Emil Hossu în filme, preluate de pe Youtube.com, mai bine ar fi preluat interviul, pe care da, îl bănuiesc de a fi ultimul, pe care actorul i l-a acordat, la scurtă vreme după ce a împlinit 70 de ani, Marinelei Ţepuş. A fost publicat în numărul din noiembrie al revistei „Teatrul azi”, sub titlul „Actorul trebuie să fie cel mai infidel amant” (http://www.teatrul-azi.ro/interviuri/emil-hossu-%E2%80%9Eactorul-trebuie-sa-fie-cel-mai-infidel-amant%E2%80%9C-interviu-de-marinela-tepus). Un interviu simplu, liniştitor, care nu colportează teorii, în care actorul se arată în cea mai credibilă latură a sa. O schiţă de portret în eternitate, uşoară ca un fulg, o schiţă de portret în care omul se vede înainte să se vadă actorul: „Nu m am simţit niciodată frustrat”, „Uitându mă în urmă, e mai mult senin decât nor”şi „Fără linişte interioară nu poţi face nimic memorabil”.
Mă întreb de ce astfel de cuvinte nu s-au regăsit în panegiricele de câteva secunde sau, în cel mai bun caz, minute, în care s-au întrecut posturile de televiziune. Mă întreb şi vă întreb de ce documentarea este pe cale de dispariţie şi se poartă, isteric, ştirea. De ce s-a întors gazetăria la formele ei primitive, de ce gazetarul a redevenit o unealtă simplă, grosolană, fără conştiinţă, fără memorie şi fără imaginaţie, odată cu era comunicării fast?
Print