Aşa cum Shakespeare e al tuturor, are naţionalitate universală şi vorbeşte mai toate limbile, Eminescu e al nostru. Spunem în cor cât este de mare, fără să ştim prea bine de ce. Ne mulţumim să cunoaştem o fracţiune din opera lui şi lăsăm în seama teoreticienilor să îi citească şi analizeze publicistica sau proza. Noi, cei mulţi, ştim că e poet. La grădiniţă învăţăm „Somnoroase păsărele”, în clasele primare „Fiind băiet păduri cutreieram” e subiectul preferat al învăţătoarelor pentru autodictare, în timp ce elevii învaţă conşiincios nu doar cum eul liric îşi trecea braţul pe după cap, dar şi locul precis al virgulelor în această acţiune. Apoi, ordonate, rând pe rând, Scrisorile – mai ales a treia – şi „Floare albastră” sunt analizate în comentarii învăţate la fel de pe de rost pentru BAC, iar „Glossă” şi „Odă în metru antic” sunt cu simţ de răspundere la serbări dedicate Poetului Naţional în sălile de festivităţi ale liceelor. Ce mai? Îl ştim noi bine pe Eminescu… Atât de bine, încât nici nu îl mai citim.
Este surprinzător să ai ocazia să redescoperi ceva ce credeai că ştii deja. Recitalul „Dor de Eminescu” susţinut de Ion Caramitru alături de clarinetistul Aurelian Octav-Popa este un asemenea prilej. Prea rar mai ascultăm poezii. De citit încă şi mai rar. Arta rostirii de versuri nu mai e la modă. Şi chiar dacă nu e om să nu fi scris o poezie, puţini le mai publică. Pari un ciudat desuet şi anacronic dacă admiţi să înşiri cuvinte rimate pe hârtie sau laptop. Dacă le mai şi reciţi, cu atât mai mult. Pare ceva ce făceau bunicii noştri. Duios, dar cheesy. Cu atât mai mare e surpriza de care ai parte când îţi dai seama că spectacolul „Dor de Eminescu” este cât se poate de fresh.
Ion Caramitru este, fără îndoială, unul dintre puţinii care mai vorbesc limba poeziei. Nu recitator, ci spunător de versuri. Felul său de a rosti poezia nu e cântatul acela egal şi obosit-lălăitor de care ne e frică tuturor. Cu multă inteligenţă şi înţelegere a locului fiecărui cuvânt pe care îl spune, fără a fi didactic sau ostentativ, ne împărtăşeşte mesajul poeziei. Apoi, felul personal de a fraza, de a accentua cuvinte nu la întâmplare, îţi captează atenţia şi te face să fii atent şi la ceea ce spune. Ascultându-l pe Ion Caramitru spunând „Scrisoarea I” am înţeles-o mai bine decât în câteva lecţii care i-au fost dedicate în liceu de profesoara mea de Limba şi Literatura Română. Sensurile încâlcite, cosmogonia, filosofia, toate temele serioase în grave, îmbrăcate în haină artistiă, dintr-o dată date jos de pe soclul cel de neînţeles şi adresate mie în mod direct. Ochi în ochi de pe scenă spre sală, un actor care iubeşte nedemonstrativ versurile pe care le rosteşte și alege să ne facă şi pe noi să le ascultăm altfel decât din băncile şcolii.
Într-un dialog bine echilibrat între cuvânt şi note muzicale, ai timp să primeşti mesajul poeziilor. Alternând titluri cunoscute şi ştiute de cei mai mulţi dintre noi cu poezii dificile de care ne era frică să nu cumva să le primim ca subiect la examene, repertoriul spectacolului menţine atenţia alertă. Nota personală este, însă, cea care face ca spectacolul să fie altfel decât recitare politicoasă şi educativă. Nervul scenic al lui Ion Caramitru; neastâmpărul său, latura sa ludică, modul neaşteptat de a interpreta, de a se juca şi răsfăţa schimbând personalitatea eului liric. Adaptând recitalul temei „Ne-bun pentru această lume” de la Gala HOP, faţetele versurilor lui Eminescu au fost şlefuite pentru a o reflecta. Ce fel de nebun ar putea spune „Eu nu cred nici în Jehova” şi ce soi de nebunie l-ar cuprinde pe cel care îi ordonă iubitei „Dormi”?
Se tot spune că teatrul e mirare. Nu mică mi-a fost mirarea să mă surprind emoţionată şi intrigată în mod plăcut la recitalul de poezie „Dor de Eminescu”. Pe cât de stereotip îi e titlul, pe atât de neaşteptat îi e conţinutul. E Eminescu with a twist. Uităm de ce e atât de mare Eminescu şi e bine ca din când în când să ne amintească cineva cu talent şi înţelegere a versurilor sale.
Print