Etichetele lui Cehov

(arheologie în teatrul scurt al lui Cehov)

În iulie 2005 mă aflam la Szeged (Ungaria), invitată-cursant la a XV-a ediţie a Întâlnirii Teatrelor Independente, care s-a desfăşurat în acelaşi timp cu a XI-a ediţie a Festivalul de Teatru Alternativ din ţara vecină. Într-o seară văzusem un Aşteptându-l pe Godot al unui tânăr regizor destul de controversat, Urban Andras.

Imediat a doua zi criticii maghiari s-au şi grăbit să-i sancţioneze acestuia intervenţiile deloc inspirate în textul lui Beckett. Mai precis, lui Urban i s-a reproşat faptul că băiatul din textul beckettian devenise în viziunea sa scenică fată, iar dialogul dintre Vladimir şi copil a fost extins printr-un efect de double-talk. Adică fata rostea pe altă voce, gen Poltergeist,  întrebările pe care mai apoi Vladimir le relua, dând senzaţia că trimisa lui Godot îi induce interlocutorului ceea ce trebuie să întrebe, anulându-i astfel libertatea. Disputa era foarte aprinsă. Şi pentru a urni discuţia în altă direcţie, am întrebat timidă cum se văd / interpretează intervenţiile pe text în cazul lui Cehov? Se ştie doar că Pescăruşul este – aşa cum însuşi autorul scrie în subtitlu – comedie în patru acte; Livada de vişini – de asemenea; iar Unchiul Vanea scene din viaţa de la ţară, în patru acte. Toate aceste texte au fost jucate însă ca drame, nici chiar Stanislavski, aflat în aprigă corespondenţă cu autorul însuşi, nereuşind să le descopere izvorul de comic.

Şi poate de aici ar fi trebuit să încep aceste cele câteva rânduri pe care în această seară i le dedic lui Cehov şi teatrului să scurt.

Nu am să aduc în discuţie nici Ursul, Cerere în căsătorie, Tragedian fără voie, Nunta sau Jubileu, toate farse într-un act, toate texte ale căror situaţii, personaje, limbaj sunt comice fără nici cea mai mică urmă de îndoială. Dar am să încerc o apropiere faţă de Cântecul lebedei şi Despre efectul dăunător al tutunului, bucăţi dramatice androgine (sau nu?).

Cântecul lebedei se vrea o scenetă dramatică într-un act. Un actor bătrân se trezeşte din beţie în cabina de la teatru, după o reprezentaţie la care avusese 16 ieşiri la rampă. După 45 de ani de actorie a rămas cu nimic, singur. Dă peste sufleur, un homeless care îşi petrece nopţile în teatru, pe furiş. Actorul fusese o dată ofiţer de artilerie. Apoi – nu ştim de ce – a ajuns actor; actorul a cules glorie, dar omul şi-a ratat viaţa de familie când femeia pe care o iubea l-a pus să aleagă între ea şi teatru. A ales TEATRUL. Dialogul pare o confesiune tristă, în care deşertăciunea vieţii îşi prezintă nota de plată. Dar nu simt că Svetlovidov ar fi într-adevăr trist. Poate prima cheie ascunsă ar fi faptul că adormise în costumul de scenă reprezentându-l pe Calhas (personaj al eposului Greciei Antice; celebru prezicător şi preot care a însoţit armatele greceşti în expediţia împotriva Troiei). Cehov ar fi putut să-l îmbrace oricum, chiar în Othello, Lear sau în Boris Godunov, că tot simte să vorbească ca ei. Prin urmare, hainele sale nu sunt deloc întâmplătoare: omul şi actorul, actorul şi personajul. Toţi trei încearcă să se întâlnească într-un punct comun. Omul îşi povesteşte viaţa neînsemnată, minoră, actorul aduce renume şi izbânzi, personajul ar trebui să asigure infailibilitate – datorită puterii de convertire a viitorului. Din păcate, sistemului îi lipseşte o verigă. Construcţia este uşor hibridă şi ar putea cu mare uşurinţă să alunece în dramatic, dar mai ales în comic. Simt încărcătura comică mai mult decât pe cea dramatică. Şi apoi ar fi ilogic din punct de vedere al speţelor cehoviene: Svetlovidov decade ca actor din cauza omului (a vârstei). Dramatic? Atunci de ce Firs nu e şi el dramatic, ci comic?  Etc…

Monologul Despre efectul dăunător al tutunului a rămas virgin, nepătruns de părerea autorului în legătură de cum ar trebui să se joace. Cineva mi-a spus nu demult că monolog înseamnă nu ceea ce trebuie să spui (în cazul nostru lecţia despre tutun) ci ceea ce nu mai poţi să taci (puroiul vieţii familiale a personajului). Deci este un monolog despre un monolog care respectă toate regulile: atât cele de dramaturgie cât şi cele de situaţie: spectatorul ştie că actorul va interpreta un monolog despre nocivitatea ţigărilor, monolog pe care însă personajul îl transformă într-o mărturisire personală. Poate efectul comic ar fi fost ratat dacă din didascalii nu ni s-ar fi dat de înţeles că soţia vorbitorului de ocazie tocmai a venit în culise şi nu ne-ar ruga, aproape trădând cu ochiul ştrengăreşte, să luăm cu toţii parte în această monstruoasă conspiraţie de înşelare a femeii. Fără această intervenţie, Niuhin ar fi fost un om trist, singur, abandonat, fără prieteni. Odată complicitatea sugerată, înţelegem că Niuhin se descurcă în orice situaţie, că supravieţuieşte cu umor – chiar dacă negru – indiferent de strădaniile scorpiei sale de soţii.

Până la un punct drame, apoi comedii. Cehov s-a văzut nevoit să aplice pieselor sale o etichetă încă de la început, precum un chirurg care face o operaţie unui nou-născut hermafrodit, hotărând sexul în funcţie de performanţa bisturiului şi nu de vreo realitatea psiho-fizică, evidentă mult mai târziu în viaţă. Să fi intuit Cehov greşit sexul textelor sale? Sau trecerea timpului le-a cristalizat orientarea?

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.