Dragii bufonului dragi, mi se pare mie sau scârţa-scârţa pe hârtie din ţărişoara voastră şi-au pierdut şi ultima picătură de umor, după ce au rămas fără strop de decenţă? Rog Domniile Voastre, capete luminate şi măsurate, nu ca scăfârlia mea întunecată ca hăul morţii şi nemăsurată tot ca el, să-mi spuie de vede vreo luminiţă pâlpâind la capătul paginilor mâzgălite cu cerneală de tipar în zilele voastre plicticoase. Fără culoare sau în ciclam strident sunt zilele gazetelor de România şi nu numai, recunosc.
Într-o asemenea fiţuică, una care după 1989 i-a învăţat pe români gustul senzaţionalului, născocind poveşti cu găini cu cinci picioare şi cu sinucigaşi care nu-şi fac de petrecanie, găsit-am zilele trecute o pildă de nerozie şi de şmecherie ieftină ca tichia mea putrezită, ca tinicheaua ce atârnă şi zornăie de mama focului în redacţiile gazetelor de România, jurnale subţire la minte, debordând de umor involuntar. Stupefient, e drept, dar ce ne-am face fără el? Aici (http://www.evz.ro/detalii/stiri/maia-morgenstern-cu-ochii-in-lacrimi-mai-vino-mama-sa-imi-canti-967646.html) am cetit, cu lacrimi în ochi, revenindu-mi dintr-odată din plictiseala unei zile, înviorându-mă cât ai zice peşte, când stăteam înzăpezit la gura unui şemineu de Bucureşti, o basnă de-ţi stă mintea-n loc. Sau o ia razna şi se pune să urzească explicaţii, să bănuiască machiaverlâcuri. Trebuie că-mi scapă ceva, îmi zic. Citiţi şi râdeţi. Citiţi şi v-amintiţi ce scria în Scrisoarea I poetul ăla al vostru cu al cărui nume vă bateţi în piept la 15 ianuarie şi vă jeluiţi despre uitarea insensibilă, ignorantă şi nerecunoscătoare din prezent: „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărână se depune./ Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…/ Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/ Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…/ Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă./ Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă“.
Sub umbra numelui unei actriţe, de data asta a picat ghinionul pe Maia Morgenstern, se lustruieşte pe sine o gazetăriţă (îmi place cuvântul şi rogu-vă nu-mi spuneţi că nu există, de vreme ce l-am născocit) care, pesemne neştiind ce să scrie în darea de seamă despre Ziua Dezrobirii Romilor din România, „bagă“ numele cunoscutei artiste în titlu, după care adaugă vorbe pentru cititorii de Libertatea: „lacrimi“, „mamă“, „romi“. Şi gata titlul. Sub el, o capodoperă nemuritoare, o delicioasă perlă, crescută cu răbdare şi în linişte mormâmtală în mintea gazetăriţei, care, impresionată de lacrimile actriţei şi de poezia „Mai vino, mamă, să îmi cânţi“, a ticluit degrabă un articol pe această temă, de mare interes, fără a se pierde în mărunţişuri, cum ar fi data şi locul în care s-a petrecut evenimentul cu pricina, că doar contează lacrima, sentimentul… Din lacrimă şi simţământ, lustruindu-se pe sine sub umbra unui nume răsunător, gazetăriţa a scris pătimaş, cu sinceritatea copilului ce aşterne pe hârtie compuneri care să impresioneze: „Actriţa a recitat, la eveniment, trei dintre creaţiile <poetesei>, aşa cum a numit-o pe Izabela Tiberiade, poeta de origine romă. Maia Morgenstern a început cu poezia <Visul meu>, urmată de <Mai vino, mamă> şi de <Să fii om>. Cea de-a doua poezie i-a stârnit lacrimi actriţei, care a menţionat , înainte, că <aş fi vrut să o las la sfârşit, o să vedeţi de ce>. Autoarea i-a dedicat ultima dintre poezii, <Să fii om>, ambasadorului SUA, Mark Gitenstein. Maia Morgenstern a avut şi un discurs, în care a recunoscut că a avut emoţii şi chiar <o angoasă de panică> atunci când a realizat că trebuie să vorbească la eveniment“.
Frumos, nu fiţi cârcotaşi!, de o nerozie sclipitoare, ce sfidează minţile voastre luminate! Şi pe deasupra, pervers – hi, hi, hi! Gazetăriţa noastră sensibilă foc e o perversă mică – n-are ce să aştearnă iute pe hârtie, dar iată că se descurcă, ştie că Maia Morgenstern, lacrimile şi romii fac accesări, aşa că-i uneşte frumuşel în titlu, după care ne povesteşte inocentă despre trăirile unei artiste la un eveniment social.. După care strecoară „angoasa de panică“, o scăpare a actriţei, o exprimare nefericită care, ca tot ce spui, poate fi folosită împotriva ta.
Restul nu e tăcere, cum zicea ştiţi voi cine, unde şi când, ci un zumzet de muscă ce lasă urme negre pe hârtia albă. Face asta, aidoma gazetarului, fiindcă asta-i e natura. Natura slujbuliţei din care acum nu se mai câştigă nici măcar binişor pe la voi, o slujbuliţă care, fără dignitate, umor şi creier, este cam nedumerită şi pluteşte în derivă.
Print