Prezentă, ca și în alți ani, la Festivalul Internațional de Teatru de la Avignon, la ediția din 2015 actrița Fanny Ardant a venit cu o propunere la fel de surprinzătoare: spectacolul „Cassandra”, după texte de Christa Wolf, montat anul acesta la Geneva de Hervé Loichemol, cu Namascae Lemanic Modern Ensemble, și reprezentat acum la Opera Grand Avignon.
În ultimul deceniu, numeroase prezențe în festivaluri de teatru și turnee și experimente mai cunoscute și mai puțin cunoscute au conturat un fel de întoarce a actriței la teatru. Asta, pentru cei care o știu numai din filme, căci povestea ei de dragoste cu teatrul, care e „ca un soț integru”, spre deosebire de cinema, care e „ca amantul”, nu s-a încheiat, de fapt, niciodată, ci doar a luat pauze. La Paris și în alte orașe spectatorii o pot vedea în „Des journées entières dans les arbres” după Marguerite Duras, sau în „L’Année de la pensée magique” după Joan Didion, ambele puse în scenă de Thierry Klifa. În treacăt fie amintit, Fanny Ardant, care a participat de-a lungul anilor la o mulțime de turnee, a venit și în România pentru a filma „Cendre et sang”, primul film pe care l-a regizat, și pentru trei reprezentații ale spectacolului „Music Hall”, regizat de Lambert Wilson.
Pe 5 septembrie, la Théâtre du Châtelet din Paris, Gérard Depardieu, Fanny Ardant și Isabella Rossellini vor apărea în spectacolul special „The Ingrid Bergman Tribute”.
În peste optzeci de filme, câteva zeci de spectacole de teatru, multe premii importante și încercări de regie – de film și operetă, Fanny Ardant și-a găsit un loc sigur în cinematografia europeană. Și joacă mai departe cu plăcere, cu versatilitate și umor, folosidu-și deopotrivă latura tragică și latura comică, atributele unei prezențe ușor de ținut minte și aura unei ființe care parcă scapă printre degete, indiferent de rol, indiferent că e un chip pe o peliculă sau o prezență reală pe o scenă.
Între latura religioasă, care a prins rădăcini din copilărie, și femeia rebelă, care a prins aripi prin întâlniri cu artiști deloc convenționali sau cuminți, personalitatea actriței se definește în timp prin laturi complementare. Portretul ei se luminează și se întunecă, păstrând multe zone de nepătruns, inaccesibile ochiului care privește.
În ce sens e Fanny Ardant o ființă religioasă? Răspunsul l-a dat ea însăși, într-un interviu recent:
„Sunt, într-un fel, religioasă, dar foarte liberă. Nu cred în legea Bisericii. Poate pentru că am fost educată de călugărițe. Dar mă rog să fiu iertată pentru relele pe care le-am făcut. Rugăciunea te ajută și să te simți mai aproape de o lume pe care n-o vezi, de toți cei care au plecat dintre noi și pe care i-am iubit.”
Și în ce sens e Fanny Ardant o rebelă, ca s-o descriem cu un cuvânt care a devenit el însuși convențional? Dacă a fi rebel înseamnă doar a ignora convențiile și conivențele sociale, a-ți urma instinctul și convingerile, a sfida așteptările-tip și a-ți asuma consecințele sincerității fruste, atunci, da, Fanny Ardant poate fi încadrată în galeria rebelilor. „Spuneam nu oricui și la orice. Pentru mine, a fost întotdeauna important să spun nu oricui și la orice. Am făcut-o din instinct, fără să mă gândesc deloc. Nu voiam să fiu o fată populară”, a explicat actrița mai târziu.
François Truffaut și „un fel de vibrație”
În 1981, François Truffaut, care o văzuse la teatru, i-a dat primul ei rol dintr-un film: „Femeia de lângă mine”. Și tot el o va distribui în „De-ar veni odată duminica!”, care avea să fie ultimul lui film. Joséphine, fiica ei cu Truffaut, se va naște cu câteva lui înainte de dispariția marelui cineast. Peste mulți ani, actrița va explica într-un interviu în „L’Express” că drumul ei în artă i se datorează lui Truffaut: „Cred că marca lui de neșters este energia lui intensă și dragostea absolută pentru cinema. Și, de asemenea, onestitatea lui. Dorința de a-și face propria casă de producție ca să rămână liber. Și libertatea lui a făcut din mine ceea ce sunt. Când m-a luat să joc „Femeia de lângă mine”, eram catalogată drept actriță de televiziune, după serialul „Doamnele de la malul mării”. Dar lui nu-i păsa de asta.”
La rândul lui, Truffaut a explicat:
„M-au sedus gura ei mare, ochii ei mari și negri, chipul ei în triunghi. Am recunoscut în ea imediat calitățile pe care le așteptam în primul rând de la protagoniștii din filmele mele: vitalitate, entuziasm, umor, intensitate, dar și gust pentru ceea e ascuns, o fire haotică, o sălbăticie care se ghicește și, înainte de orice, un fel de vibrație.”
Unele lucruri nu se schimbă niciodată și nici noi nu ne schimbăm fundamental, spune Fanny Ardant. Iar trecerea timpului nu schimbă tot. Viziune pesimistă sau, dimpotrivă optimistă? Înțelepciunea rămâne departe, susține actrița, la aproape treizeci de ani de la sfârșitul poveștii cu Truffaut, privind în urmă spre propria viață: „Dragostea nu are experiență și nici înțelepciune. Dacă are, nu e dragoste. Cred că, în definitiv, am învățat foarte puțin. Ce credeam la cincisprezece ani mai cred și acum, viața nu m-a făcut să-mi schimb părerea. Nu ești prost pentru că ești tânăr și nu ești inteligent pentru că ești bătrân. Experiența nu are niciun efect asupra mea, oricum. Dacă ești obsedat ca mine, faci mereu la fel. Mi-au plăcut mereu aceleași lucruri, am crezut și am făcut mereu același lucruri. Uneori oamenii mă întreabă dacă nu mă tem că o să-mi pierd personalitatea pentru că sunt actriță. Iar eu le răspund: Dar vreau să-mi pierd personalitatea…”
După dispariția regizorului, Fanny Ardant a mers mai departe, fiind distribuită în multe filme ale unor regizori ca Alain Resnais,Volker Schlöndorff, Costa Gavras, Agnès Garda. De la Sabrina lui Sidney Pollack a trecut la „Pe deasupra norilor, filmul lui Antonioni din 1995, jucând cu Marcelo Mastroiani, Jeanne Moreau sau John Malkovich. Au urmat, în anii din urmă, filme de Claude Berri, Patrice Leconte, Anne Fontaine și François Ozon.
Copilărie cu școală de maici, Monte Carlo și Proust
Fanny Ardant a crescut la Monte Carlo, fiind cea mai mică dintre copiii unui ofițer de cavalerie. Copilăria, una ca în povești, a dus-o în multe locuri, i-a prilejuit descoperiri, i-a adus mici miracole. „Întâi am locuit cu părinții în Suedia, apoi în Algeria și, între opt și șaptesprezece ani, la Monte Carlo. N-am avut o viață plictisitoare”, va povesti actrița mai târziu. „Casa noastră era la malul mării. Iar mama se pricepea să amenajeze minunat toate casele în care am locuit.”
Fetița cuminte, care a fost educată la o școală de maici și care citea neîncetat, și-a petrecut vacanțele de vară în casa bunicilor de la Fontainbleau, undeva într-o pădure, într-o căsuță fără curent electric, unde scoteau apă de la fântână în fiecare zi. Casa idilică a bunicilor era refugiul ideal pentru fetița expediată de părinți din Monte Carlo, orașul „amorezilor pe motocicletă”. Duminica, a merge la slujbă cu bunica era „ceva exotic”, cum va povesti ea. Cum exotice erau și numele copacilor, care o pasionau cândva, și romanele lui Proust, de care nu se va despărți niciodată. Avea 17 ani când tatăl ei, prieten apropiat al Prințului Rainier, s-a stins, iar gustul pierderii ireparabile n-a mai părăsit-o niciodată. Figura tatălui a însoțit-o mereu, iar ea n-a încetat s-o evoce:
„Țin minte că se purta la fel de respectuos cu vânzătorul de vederi și cu regele Spaniei. El m-a învățat genul ăsta de omenie: că o ființă umană este egală cu alta. Ceea ce e important, pentru că așa înveți să nu respecți gloria, banii sau puterea.”
În 1974, la Festivalul de la Marais din Paris, a debutat cu rolul Pauline în „Polyeucte”, dedicându-se teatrului câțiva ani și jucând în spectacole după Racine, Montherlant sai Claudel, de ale căror texte se declară și azi îndrăgostită. Debutul s-a petrecut după ce a absolvit Facultatea de Științe Politice la Aix-en-Provence.
Aproape de lumea dezlănțuită
Urmează roluri în spectacole ca „Les bons bourgeois” (1980), „Mademoiselle Julie”, unde preia rolul lui Isabelle Adjani (1983) și „Don Juan” (1987), precum și o mulțime de filme semnate de Michel Deville, care demontează, prin rolurile în care o distribuie, imaginea de femeie voluntară și pasională, de Alain Resnais, Ettore Scola, Volker Schlöndorff.
În 1995 o interpretează pe Maria Callas într-un master class de Terence Mac Nally, într-o montare de Roman Polanski la Théâtre de la Porte Saint-Martin. Nu trece mult și, în 2002, publicul o regăsește în „Callas Forver”, filmul lui Franco Zeffirelli. În 2002, triumfă în spectacolul „Sarah, alături de Robert Hirsch. În 2005 face un spectacol cu Sonia Wieder-Atherton după monologuri din „Medeea”, cele două actrițe plecând apoi în turneu în Franța și în Grecia. Joacă în „Paris je t’aime” de Olivier Assayas, în „Roman de Gare” de Claude Lelouch, regizează la Théâtre du Châtelet opereta „Véronique”, capodoperă a lui André Messager. Călătorește mult, a locuit în mai multe orașe la maturitate, printre care Londra și Roma, nu se desparte de „soțul integru” care e teatrul, e electrică pe scenă, redescoperă poezia, genul epistolar și memorialistica bune pentru scenă, își pune în fapte fanteziile artistice și îndrăznește mai orice. E un om liber, rebel și religios în același timp sau religios în firea lui rebelă, care caută neîncetat, ce e dincolo de lumea care se vede. O face cu încredere, cu liniște, cu plăcere, într-o lume nebună și gălăgioasă, ca la Roma, oraș pe care-l iubește tocmai pentru că e nebun, gălăgios și leneș. Și cu o autoironie salvatoare, pe care o vor fi simțit sigur cei care au văzut-o pe scenă și pe ecran.
Print