La ediția din 2013 a Festivalului Național de Teatru, încheiată pe 3 noiembrie, Asociația Internațională a Criticilor de Teatru a acordat Premiul „Teatrul de Mâine“ spectacolului „Un tramvai numit dorință“, realizat la Unteatru. Din distribuție face parte și Florina Gleznea, actriță pe care o puteți vedea de câțiva ani pe scenele bucureștene. După ce a absolvit UNATC, a cucerit și publicul larg, și publicul de specialitate cu rolul Martha din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“. Forța, subtilitatea și capacitatea ei de a transmite emoție au fost remarcate încă de la început. Cu Florina Gleznea, care crede în puterea omului de a determina ce i se întâmplă și în forța teatrului de a mișca oamenii, care caută texte cu poveste, mesaj și emoție, am discutat într-o dimineață de sâmbătă, înainte să-și înceapă ziua de muncă.
Stăm de vorbă înainte de o repetiție. Despre ce e vorba?
Suntem în repetiții pentru un spectacol, „Vals în Baltimore“, după un text pe care am mai lucrat acum doi ani, pentru Ziua HIV, când am pus în scenă un mic fragment din el. Acum vom prezenta un întreg spectacol, care va avea premiera pe 14 noiembrie la Unteatru. Este un text frumos, cu multă emoție și poezie, o poveste ce a pornit de la o experiență personală. Paula Vogel, autoarea lui, a avut un frate care a murit de SIDA. Ea scria la începutul anilor 1990, când nu se știau prea multe despre această boală. Între timp, lucrurile au avansat. Oamenii știu că se poate trăi cu HIV, care nu mai e atât de enigmatic. Avem aici o poveste despre o relație dintre o soră care nu știe că fratele ei are HIV și, după moartea lui, încearcă să-și asume o asemenea suferință și să o înțeleagă. Până acum câțiva ani știam că HIV-SIDA ține de lumea homosexualilor, dar acum lucrurile s-au schimbat. Informația poate aduce eliberarea. Pericolul concret al transmiterii nu e mare, asta s-a aflat și a schimbat total percepția asupra bolii.
Crezi în teatrul cu mesaj social?
Sunt și la noi semne ale acestui gen. Eu cred în emoție și astfel îmi traduc teatrul pentru mine însămi. Emoția poate atinge, poate deschide oamenii, le poate stârni interesul. Este un gen de schimb în care cred. Textul are din plin emoție, constituindu-se astfel într-un mod frumos de a informa publiul. Spectacolul se va juca în licee și universități din țară, la Târgu Mureș, Botoșani și Constanța. După fiecare reprezentație va avea loc o discuție cu spectatorii și vom avea invitați și specialiști de la Institutul de Boli Infecțioase Matei Balș, care vor vorbi despre acest subiect și despre moduri de prevenție. Deci mergem prin teatru către un lucru concret.
Ai avut vreodată contact direct cu o astfel de suferință? Crezi într-o asemenea documentare directă, dureroasă, pentru pregătirea unui rol?
S-a întâmplat ceva care ne-a făcut să mergem mai departe de la un fragment și să facem un spectacol întreg. După evenimentul acela, am vorbit cu medicii de la Institutul Matei Balș, cu domnul doctor Streinu-Cercel, și toți ne-au arătat o disponibilitate specială și un alt fel de a vedea lucrurile. Ne-au convins cumva, prin deschiderea lor, să abordăm acest subiect încă riscant. Nu am avut în apropiere așa ceva în viața mea persoană. Dar ce am descoperit prin această experiență și intrând în contact cu oamenii care încearcă din răsputeri să salveze vieți m-a făcut să continui. Mesajul de dus mai departe e unul pozitiv: se poate trăi. E important. Și bolnavii aceștia sunt parte din noi și nu trebuie discriminați. Ei trăiesc acolo, într-un con de umbră, dar nu sunt cu nimic mai prejos decât noi, nu trebuie să fie victime ale unor prejudecăți crunte. „Vals în Baltimore“ urmărește și suferința unui personaj care trece prin toate stadiile: se izolează, cade în depresie, apoi vine acceptarea, după care urmează furia și tot așa. Oamenii ca el chiar trăiesc cu moartea lângă ei și teatrul ca vehicul pentru emoție poate face mult.
Toamna asta spectatorii te pot vedea la Unteatru, în spectacolul „Un tramvai numit dorință“, care, de fapt, abia își începe
viața. Cât de atașată ești de el la ora asta?
Povestea a stat sub semnul provocării și al continuității. Eu jucând în „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“ de Edward Albee, producție care împlinește șapte ani, știam atmosfera, cunoșteam lumea aceea, temele fiind cumva aceleași și la Tennessee Williams, și mi-a fost ușor să intru în poveste. A existat și un context fericit. Eu personal lucrez de numai o lună pentru spectacol, ca înlocuitoare a Mihaelei Trofimov. Îmi plăcuse de când îl văzusem, îmi spusesem că la un moment dat o să fac și eu acest personaj, dar nu m-aș fi așteptat să vină Blanche către mine. Și s-a întâmplat. A fost ca un tăvălug. Martha din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“ e ancorată într-un concret la început, poezia ieșind din ea după aceea. Blanche însă plutește, alunecă, de la un capăt le altul și nu știam ce să fac cu ea… Până la urmă, am reușit, și cu ajutorul colegilor mei minunați și cu sprijinul lui Andrei și al Andreei Grosu. Lucrurile s-au așezat fericit, deși am avut un timp atât de scurt pentru un rol atât de mare, cum n-am mai făcut până acum. Iar mie îmi place să fac roluri cât mai diferite, fără legătură unul cu celălalt. Și uite că poate situația de criză a fost spre bine. Provocarea ajută. Antrenamentul actoricesc trebuie făcut în permanență. Emoțiile, intensitatea, tensiunea, toate extrem de interesante, m-au ajutat enorm. Plus că la Unteatru se întâmplă lucruri foarte bune. Acolo s-au strâns oameni extraordinari, ca Andrei și Andreea Grosu, cu un simț artistic foarte elevat și criterii cât se poate de serioase. Aleg texte mari și le duc până la capăt. Nu urmează un trend. Plus că fac un mare efort și nu vorbesc despre asta.
E un fel de curaj să montezi „Un tramvai numit dorință“ într-un moment în care dramaturgia contemporană s-a transformat din Cenușăreasa în obsesia zilei?
Putem spune și așa. Dar e loc pentru toată lumea sub soare și genul ăsta de teatru trebuie să existe. Pe mine, de altfel, mă interesează orice text care are poveste, mesaj, emoție. Dacă mă emoționez la lectură și simt că e acolo ceva mai mult decât văd eu la primul contact, dacă simt că mă aruncă într-o lume, că e deschis, textul acela este pentru mine. Prea puțin contează al cui e. Drumul meu a început cu un text celebru al lui Edward Albee, care pe-atunci poate că era peste puterile mele, el m-a aruncat din vremea examenului de licență, devenit apoi un spectacol pe care-l jucăm de șapte ani și care încă nu și-a terminat sensurile. Noi am crescut odată cu el. Apoi am jucat în „Trei femei“, tot la Unteatru, și mi-am zis că o fac integrala Edward Albee, sunt predestinată! Personajele grele te solicită enorm și astfel de ajută.
Și așa rolurile vin spre tine?
Așa a fost acum și așa funcționăm în teatrul independent. Aici se întâmplă rar să vină cineva la tine cu un text și să-ți propună, iar eu nu sunt genul de actriță care stă să aștepte. Eu propun, lucrez, spun ce vreau să fac. Recent am lucrat un an, împreună cu Mariana Cămărășan, la un scenariu după „Cinci ore cu Mario“, romanul lui Miguel Delibes, pe care-l vrem pentru un one woman-show. Am știut clar încă de când am citit cartea că vreau să fac asta. Lucrurile se mișcă și în funcție de ce-ți dorești tu însuți. Chiar dacă e greu, trebuie să ai inițiativă, să știi ce vrei, să nu te lași. Iar exercițiul e foarte important.
Merită toată lupta asta?
Nu pot să nu mă gândesc acum la Andrei și Andreea Grosu. I-am văzut uneori dezamăgiți și parcă la capătul puterilor, pe punctul de a ceda. Știu însă că nimic nu se compară cu emoțiile pe care ți le dă publicul de lângă tine, că așa ceva nu o să mai primești în nici un alt context. Dacă n-ar fi asta, dacă n-ar fi schimbul de energie, expresia schimbată de pe fața spectatorului la sfârșitul spectacolului, totul ar fi altfel. Dacă un spectacol transformă un singur spectator, e suficient. E clar că ăsta-i drumul. E greu, dar, Dumnezeule, câte lucruri nu sunt grele pe lumea asta?
În studenție înțelegeai ce junglă le așteaptă?
Profesorii noștri, printre care și domnul Ion Cojar, ne cocoloșeau. După ce am terminat facultatea, a fost oarecum ciudat. Am simțit căderea în gol. Nu, nu știam ce ne așteaptă, nu știam că va fi atât de greu, dar am avut noroc să continuăm cu spectacolul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“, datorită Ioanei Moldovan, un om minunat care ne-a recomandat domnului Marcel Iureș și așa am ajuns la Teatrul ACT. Apoi la Metropolis, în „Opposites Attract“. Lucrurile au început să se întâmple, nu atât de des cum visam noi, dar… Trebuie să înțelegi că mai multe proiecte înseamnă mai multe șanse. Când stai și nu faci nimic te-apucă gândurile negre, îndoiala… Ele sunt omenești și firești. Și pentru noi sunt un material de studiu.
Și, revenind la proiecte, vei juca în curând și într-un spectacol în care-ți va fi partener Constantin Cojocaru.
Da, cu care am mai jucat întrun spectacol la Green Hours, „Faceți loc!“, și ne-am spus că noi doi trebuie să ne mai întâlnim pe scenă. Acum lucrăm la „Blackbird“, piesa unui scoțian, și probabil că premiera va avea loc cam peste două săptămâni. E un fel de „Lolita“, povestea de amor între un bărbat care a avut o relație cu o copilă de 12 ani. Se întâlnesc mai târziu, vor să-și clarifice situația, vin să-și încheie socotelile, numai că între ei e ceva ce nu se va încheia niciodată, cum se întâmplă adesea în viață. E un text viu, puternic, foarte apreciat în străinătate, regia aparținându-le lui Andrei şi Andreei Grosu, cu care o să tot lucrez.
Ești genul de actriță care are nevoie de oameni la fel ca ea în jur ca să poată funcționa?
Nu. Pot funcționa cu tot felul de oameni, câtă vreme își susțin și-și argumentează poziția. Îmi plac oamenii cu mare experiență, care au trecut pe unde trec eu acum, care te îmbogățesc. Mi s-a întâmplat cu Constantin Cojocaru și Valeria Seciu. Și nu, nici nu vreau oameni care să gândească numai ca mine. Vreau oameni care-și pun întrebări și se îndoiesc, ceea ce e necesar pentru meseria noastră.
La care ai ajuns cum?
Am făcut canto o vreme. Profesoara mi-a zis că sunt foarte expresivă și că ar trebui să fac teatru, așa că am ajuns la clasa de teatru de la Liceul Dinu Lipatti. Am dat admitere la facultate și am intrat. N-a fost nimic extraordinar, nu știu dacă m-a chemat teatrul pe mine sau l-am chemat eu pe el. Dincolo de asta, mama mea și-a dorit să se facă actriță. Și uite, se întâmplă cumva ca ea să se împlinească prin mine, copilul ei. Iar eu trăiesc în fascinație, urmărită de personaje tot timpul, și după ce se termină spectacolul. Personajele pe care le joc parcă-mi intră pe sub piele. Sunt parte din mine.
Ești o actriță obedientă?
Am lucrat cu puțin regizori și aș spune că modul ideal de a lucra cu mine, cu fiecare actor, este dialogul real. Nu-mi place dominarea, deși actorul trebuie strunit. Cred în pluralitate, în dialog, în echipă. Împreună putem construi. Iar tu, regizorul, trebuie să faci ceva din mine, materialul, în funcție de cum sunt, gândesc și simt și eu. Iese un lucru comun. Până acum, așa a fost. Altfel, nu reacționez bine la dominare, ceea ce ține și de tipul de educație primit. Poate că am și chemare și poate că asta este și luxul teatrului independent, o libertate cu gust foarte dulce, care însă uneori devine amar, dar care poate împlini actorul. Și actorii vor să se împlinească, ies din teatrul de stat și vor să joace – oriunde, într-o casă părăsită, într-un garaj, într-un aeroport etc. Teatru independent există pentru toate gusturile, lumea trebuie să încerce, să aibă libertatea alegerii.
De ce ar fi nevoie de teatru azi?
Revin la emoție. Oamenii au nevoie să-i atingi, să le vibreze corzile interioare. La Godot Café, de exemplu, publicul e divers. După spectacol, când vezi în ochii omului obișnuit, care nu vine des la teatru, că ceva s-a întâmplat cu el, nu mai ai nevoie de prea mult. În el a vibrat ceva și poate că peste câteva zile va spune că a simțit ceva și că mai vrea să vină o dată. E de datoria actorului să responsabilizeze. Adică să nu facă un spectacol doar de dragul de a-l face, pentru că el chiar are o treabă de făcut. Cu atât mai mult cu cât azi mergem pe stradă fără să ne mai privim, fără să ne mai simțim unul pe celălalt.
Print