„Cel mai bun critic e propria-mi memorie”, spune un celebru critic spaniol, Eugenio d’Ors. Bineînţeles cât timp ea funcţionează…
Palmaresul memoriei… palmaresul acestor amprente lăsate de artă, ce se convertesc în urme autobiografice! Palmaresul propriei vieţi de spectator.
Să lăsăm de o parte marile momente de tranziţie: Hamlet-ul lui Tocilescu la Odeon, când mă bucuram să arăt Parisului acest spectacol unic, ca o probă de supravieţuire a teatrului românesc pe timpurile grele din care el tocmai ieşea. Trilogia antică, această reînviere bucureşteană a operei care a marcat în lume semnătura unui regizor: Andrei Şerban, fiul rătăcitor ce revenea la locul de origine! Să las de o parte şi frustrarea de a nu fi văzut un spectacol, În spatele porţii de Borchert, regizat de Mihai Măniuţiu, spectacol ce răspundea statutului meu de atunci: ca şi eroul, eu încercam să fac drumul de întoarcere! Prietenul care m-a sfătuit a murit, lăsându-mi în dar această neştearsă mustrare de spectator! Dar, cum spunea un personaj de Ibsen, „doar lucrurile pe care nu le-am obţinut le posedam veşnic”.
Trei spectacole? Să zicem… cinci!
1.Ghetto, de Joshua Sobol, în regia lui Victor Ioan Frunză şi scengrafia Adrianei Grand. Revelaţia unei scenografii şi a unui gest regizoral ce se înscria în linia marilor spectacole politice ale Europei. Plasat deasupra unui spaţiu de joc unde asistam ca martor vinovat la dictatura exersată asupra oamenilor, dar, dincolo de nazism, am resimţit atunci forţa unui teatru ce se confrunta direct, auster şi nesentimental cu tragedia „ghetoului” ca metaforă a lumii. Dar n-am trăit toţi oare într-un ghetou ? Mircea Diaconu, Mircea Rusu, Maia Morgenstern… siluetele lor rămân înscrise pe pelicula memoriei. Ca şi desenul deplasărilor lor rectilinii, a reţinerii oricărui strigăt, a durerii extreme, fără lacrimi, nici exces. Ghetto, spectacol ce îmi amintea Vicarul, acel mare spectacol politic din anii ’70 semnat de Radu Penciulescu. Joncţiune între timpul dinainte şi timpul după: ea se împlinea în emigrantul ce eram, acolo, în sala Naţionalului, regăsită după două decenii!
2. Caligula, de Camus, o piesă despre putere şi teroare – aşa o juca Ovidiu Iuliu Moldovan – a devenit, în regia lui Mihai Măniuţiu, o piesă despre iubire dincolo de moarte şi despre imposibilitatea de a supravieţui în pace a tiranului melancolic. O întâlnire de neuitat a doi actori, Oana Pellea şi Marcel Iureş, care prin vorbe şi gesturi transformau scena în spaţiul poetic al neputinţei de a se despărţi, de a se îndepărta definitiv, căci legătura afectivă şi fizică ce-i reunise devenea acum una mintală, incrustaţie de neşters! Caligula aici poartă în sine, în inima şi suflet, durerea morţii de soră, soră decedată, dar totodată şi iubirea de ea, permanentă, iubirea de fantomă! La teatru, iubire mai adâncă n-am cunoscut!
3. Aşteptându-l pe Godot – acest spectacol mai puţin central al lui Silviu Purcărete a deschis o perspectivă inedită asupra piesei celei mai montate a lui Beckett. Aici Constantin Chiriac şi regretatul Virgil Flonda reconstituiau o prietenie nostalgică, o prietenie de funambuli ce se salvează reciproc, o prietenie de un lirism ironic. Totul devenea cehovian rămânând beckettian! Parabola aşteptării îşi pierdea tragicul pentru a deveni ocazie a salvării duble, graţie acestei coexistenţe ludice între Valdimir şi Estragon. Ei nu erau singuri, ei erau împreună. În acest Godot gândirea complexă a lui Beckett regăsea bucuria naivă a marilor artişti care au marcat modernitatea, de la Klee la Brook.
4. Electra – tragedie în care Mihai Măniuţiu reunea mai multe texte vechi pentru a regăsi scenariul arhaic al răzbunării. Răzbunare esenţială, primitivă, împlinită în acord cu lumea nopţii ivite din cântecele acelui grup de geniu venit din Iza ce dădea corului antic o dimensiune profundă, aceea a unui doliu venit din alte vremuri, vechi, îndepărtate, dar aici reactualizate. Dincolo de cuvinte, gesturile simple, vorbele rare ale Electrei jucată de Mariana Prisecan o plasau între personajul antic şi o teroristă intransigentă a anilor ’80. În acest spectacol se înnoda firul între Grecia de altădată şi lumea Apusenilor nesecătuiţi nici azi de energia începuturilor. Electra răsună încă în mine!
5. Unchiul Vania – spectacol extraordinar semnat de Andrei Şerban, unde simbolismul şi realismul cehovian apar împreună, îmbinate într-un echilibru unic. O piesă de teatru reputată e ca o ecuaţie matematică şi doar uneori cineva o rezolvă integral. E sentimentul pe care mi l-a procurat Vania lui Şerban, unde toate temele se îmbinau muzical, unde cuvintele îşi răspundeau în ecou, unde personajele dincolo de însingurare şi disperare confirmau puterea teatrului de a vorbi despre om în toată complexitatea lui. Un spectacol unde tragicul existenţelor se converteşte în bucurie a reprezentaţiei. Acesta-i Cehov-ul aşteptărilor mele!
Câte alte fragmente de teatru, fărâme de viaţă, surse de „mici nuvele”, cum ar spune Trigorin din Pescaruşul, mă acompaniză în urma acestor douăzeci de ani! De la recitalul Eminescu al lui Caramitru şi Dan Grigore la Faust-ul lui Purcărete sau, mai recent, la Absolut-ul lui Marcel Iureş şi Alexandru Dabija, de la Strigăte şi şoapte al lui Andrei Şerban şi Trei surori al lui Gabor Tompa la Livada de vişini a lui Felix Alexa sau E doar sfârşitul lumii a lui Jean-Luc Lagarce şi Radu Afrim… semnale luminoase, pe care memoria le-a înregistrat permiţând acest voiaj retrospectiv în noaptea timpului ce se întuneca!
George Banu este critic de teatru, profesor emerit la Sorbonne Nouvelle-Paris, coordonator al revistei Alternatives théâtrales şi al colecţiei Le Temps du théâtre la Editura Act Sudes. Este autor a numeroase volume despre teatru.
Print