Datorită lui Brook, eu am trăit o clipă de viaţă

Universitatea Sorbonne Nouvelle – Paris III i-a decernat regizorului Peter Brook titlul de Doctor Honoris Causa, într-o ceremonie fastuoasă, care a avut loc în Aula Mare, pe 10 noiembrie 2010. Laudatio a fost rostit de criticul de teatru George Banu, profesor la Institutul de Studii de Teatru al universităţii gazdă. Citiţi mai jos transcrierea alocuţiunii, iar săptămâna viitoare vă oferim răspunsul lui Peter Brook.  

„Pentru a evita formulele protocolare de adresare, care sunt lungi şi pe care tocmai le-aţi auzit, vă spun doar <bună seara> şi aş vrea să încep amintindu-mi o coincidenţă profund simbolică: coincidenţa, în timp, dintre înfiinţarea Universităţii Sorbonne Nouvelle şi instalarea lui Peter Brook la Paris, două naşteri strict contemporane. Sensul acestei coincidenţe iese la lumină astăzi. Peter Brook inaugurează Le Centre International de Recherche Théâtrale, îndepărtându-se de Stratford, în vreme ce profesorul, celebrul rebel care a fost Jacques Cherelle, inaugurează la Fondation de Creation Theatrale a vechii Sorbone, tratând separat artele teatrale, propunând o viziune diferită asupra teatrului ca artă a viului, eliberată de arta strict literară, pentru ca astfel să afilieze instituţia la Sorbonne Nouvelle.

Şi Peter Brook, şi Sorbonne Nouvelle s-au născut din acelaşi apetit pentru re-naştere. Şi iată că, patruzeci de ani mai târziu, se regăsesc. Peter Brook debutează văzând teatrul ca fiind plasat sub semnul culturii, căutând corespondenţe între arte, între scenă şi pictură. Treptat, îşi lasă arta pătrunsă de ecourile vieţii: sunete de zi cu zi, muzică a concreteţii, discursuri de protest. Însă viaţa nu-l face să se lase dus de val, fiindcă doreşte să păstreze concentraţia specifică teatrului, dorind să creeze un echilibrul instabil între viaţă şi teatru, fiindcă Brook va rămâne întotdeauna omul dublului. Are grijă ca teatrul să nu facă niciodată opţiuni care să limpezească lucrurile, astfel încât la teatru, spectatorul să trăiască o clipă de viaţă – nu iluzorie, ci mai intensă, mai limpede… Iată ce ne-a dăruit adesea. La începutul carierei sale, Brook nu dă dovadă de intransigenţa definitorie pentru artiştii tineri, care, odată cu trecerea timpului, sfârşesc, în cele din urmă, a o trăda. Nici gând! El începe cu explorarea tuturor zonelor. „Nu vreau să spun că nu m-am atins de acest teritoriu”, mărturisea el. Face teatru şi cinema, Shakespeare, Anouilh, Sartre şi Genet, spectacole de operă şi comedii muzicale. Parisul îl va descoperi graţie spectacolului „Titus Andronicus”, trimful său din 1954, la Théâtre des Nations. Zece ani mai târziu, are loc celebrul său „Lear 20”, spectacol în care Shakespeare părea, pentru prima dată, a aparţine epocii noastre, o premieră prin experienţa dramatică şi prin viziunea beckettiană. Prin intermediul unui turneu internaţional, lumea întreagă va putea saluta „Lear”-ul lui, precum şi pe interpretul sau pe tatăl lui, Paul Scofield. Însă vechiul Est al Europei a fost spaţiu în care s-a dezvăluit cu adevărat, după cum a recunoscut Brook însuşi. Prietenii de-o vârstă cu mine, fie ei polonezi sau români, ţin minte cu toţii noaptea de după „Lear”-ul său, când nimeni n-a putut să doarmă. Am trăit, aşadar, o viaţă mai mult decât o viaţă.

Brook lucrează necontenit, pretutindeni, asemenea artiştilor insaţiabili. Cultivă o libertate pentru care nimic nu este interzis a priori, păstrând un contact deosebit de strâns cu epoca sa. Brook va fi un seismograf – şi în această calitate va consta geniul lui – care va sesiza frământările unei epoci, va simţi mişcările şi mutaţiile care vor avea loc, va auzi bătăile timpului căruia-i aparţine. După ce va explora la maxim acest teritoriu, va hotărî să meargă pe o altă cale, însă după ce va face un ultim spectacol la Stratford: „Visul unei nopţi de vară”, luminos şi alb, care va seduce publicul de la Paris la Tokyo şi la Bucureşti. Astfel îşi lua rămas-bun un om fericit.

După „Visul unei nopţi de vară”, Brook se îndepărtează de Londra şi, în 1968, la invitaţia lui Jean-Louis Barrault, al cărui centenar îl sărbătorim zilele acestea, câştigă Parisul. Începe un nou ciclu, în care îl va avea ca partener privilegiat pe Grotowski. De la sfârşitul anilor ’60 rătăceşte în căutarea altui drum. Hotărăşte să-şi mai satisfacă gustul moderat pentru toate experimentele posibile şi să se concentreze, să se refuziege într-o moştenire în afara lumii, să aleagă calea oferită de teatrul formelor simple, de teatrul primordial. Astfel va înfiinţa Le Centre International de Recherche Théâtrale, susţinând: „Vreau să aflu afle ce este şi ce ar putea fi teatrul”. Iată o frază definitorie pentru Brook. Începe vremea marilor călătorii, care-l duc, alături de instuţia pe care a întemeiat-o, de la Persepolis în satele africane, de la graniţele Mexicului în Brooklyn. Prin intermediul improvizaţiei şi al exerciţiului, porneşte în căutarea libertăţii jocului, a dialogului neîncetat cu publicul, a economiei de mijloace care va deveni un element specific artei sale. Artă pe care – după cum mi-a mărturisit într-o zi, când eram prinşi într-un ambuteiaj în Place de Congrès – a vrut s-o pună în scena ambiguităţii, atât de contestată şi de criticată de teatrul francez din epocă, încrezător în certitudini, un teatru aşa cum Brook nu voia să facă. Mai întâi respins, să nu uităm, avea să-şi câştige treptat, pas cu pas, locul central pe care-l ocupă azi aici, la Paris. N-a evitat confruntarea şi astfel s-a impus. Creaţia sa a stat întotdeauna sub semnul schimbării – de registru, de gen, chiar de colaboratori, căci el a susţinut întotdeauna că „a rămâne la acelaşi nivel înseamnă a da înapoi”. Dacă Brook personal s-a angajat într-un veritabil proces de formare interioară, în teatru nu a apărat niciodată un singur set de valori, păstrând întotdeauna indispensabilul conflict dintre contrarii. În minunata lui carte „Oublier le temps”, istoriseşte o poveste emblematică, spunând că i-a rămas în minte pentru totdeauna – în prima vacanţă petrecută cu Nataşa, a cumpărat un tablou pictat de un băieţandru, înfăţişând un cal în galop, înălţându-se spre cer, cu capul lăsat pe spate, cu copitele neatingând pământul; în acelaşi timp, parcă o altă coamă se iveşte din el, trăgându-l în partea cealaltă, în joc; cele două mişcări au acelaşi dinamism, înălţarea şi prăbuşirea întâlnindu-se la mijloc, în atmosferă, parcă încremenind astfel pe veci. Foarte ambiguă, spune Brook, această imagine ilustrează unul dintre simbolurile mele cele mai dragi. De fapt, imaginea atestă atracţia pe care o exercită asupra lui teatrul sacru. Între acesta şi teatrul brut n-a ales, ci le-a unit în teatrul lui imediat. În acest teatru este adevărul lui, printr-o inepuizabilă dialectică teatrală, ce-şi găseşte echivalentul din sfera artelor plastice în „Coloana infinitului” a lui Constantin Brâncuşi.

Topografia teatrului parizian reţine urma lăsată de identitatea brookiană: Teatrul Bouffes du Nord, în care este prezentă referinţa la Shakespeare, în care intrăm ca într-un edificiu ocrotit, în care vedem de aproape, de foarte aproape, actorii care exemplică internaţionalismul ca o metaforă democratică a oraşului modern. Opera lui Brook se cristalizează în acest teatru, pe care l-a făcut să renască din propria cenuşă prin „Timon din Atena”, spectacol de deschidere, după care au urmat „Cuvântarea păsărilor”, „Tragedia lui Carmen”, „Mahabharata” sau, mai recent, „Tierno Bokar”. Brook şi-a afirmat pasiunea pentru Africa şi pentru actorii ei de neuitat. Spectacolul trece, dar locul rămâne, loc în care se respiră altfel, mai liber, loc în care timpul pierdut al vieţii se opreşte câteva ceasuri pentru a ne cufunda în timpul regăsit al teatrului. Théâtre Bouffes du Nord este pagina pe care Brook şi-a aşternut povestea vreme de patruzeci de ani. Vin de la un festival de la Bucureşti, unde s-au întâlnit mari regizori europeni care au colaborat cu el sau care s-au revendicat din creaţia lui: Felix Alexa, Radu Penciulescu, Krzysztof Warlikowski. Iar în lume mai există atâţia alţii… Aceşti artişi care poartă marca lui Brook fac spectacole care sunt, asemenea lui, locuite de ceea ce numim demonul amiezii. Străbate noaptea şi e prins de lumina la care ajunge, în funcţie de încercările din care iese învingător, ca în „Flautul fermecat” pe care Brook tocmai l-a pus în scenă. Sunt frământaţi, dar, ca şi în cazul lui, orizontul lor este zenitul, ziua în amiaza-mare, focul arzând.

Pe vremuri m-am hotărât să părăsesc România condusă de Ceauşescu la apelul actorilor lui Brook din „Visul unei nopţi de vară”, care, coborând de pe scenă în sală, ne-au spus „la revedere” strângându-ne mâna, apoi lăsându-ne în bezna impusă de sistemul care se instaura. Participând în 1974 la inaugurarea Théâtre Bouffes du Nord, la Paris, le-am arătat în taină fericirea unei întâlniri onorate. În acelaşi an am ajuns la Sorbonne Nouvelle şi am predat la L’Institute d’Études Théâtrales. Am vorbit adesea despre opera lui Peter Brook în faţa unui număr mare de studenţi de odinioară şi de astăzi. Aseară i-am văzut „Flautul fermecat”, ale cărui ultime acorduri le port încă în mine. „Flautul fermecat” de azi îi răspunde „Visului unei nopţi de vară” de altădată.

Însă cuvintele pe care le rostesc acum sunt şi un rămas-bun. De data aceasta al meu, căci peste câteva luni voi părăsi L’Institute d’Études Théâtrales. Sosirea mea la şi plecarea de la Sorbonne Nouvelle au avut loc, aşadar, sub semnul lui Brook, căruia îi mulţumesc pentru o ultimă dată. Datorită lui, eu, ca atâţia alţii, am trăit o clipă de viaţă.”

Print

Un Comentariu

  1. boris 04/01/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.