De parcă armăsarul ar călca
numai în miez de inimă, aşa mă doare
un câmp de inimi sub copite moare
şi călăreţul spânzură în şa.
Unde-s prietenii, atâţi câţi sunt
să-mi strângă mâna lângă piept, plângând,
şi-n locul meu de nouă ori murind
să-mi ia o jumătate din durere?
Noapte de lemn răsunător de cruce
din piept în piept bancăluim ca-n vis
şi-n fiecare piept sub noi deschis
e valea plângerii, unde mă duce
cumplitul cal, care a rătăcit
cărarea prin păduri, spre paradis.
(Volumul Umbrit, Editura Eminescu, 1998)
Print