“Hamlet” ca un cristal

Nu se montează prea des „Hamlet” pe scenele din România, iar când se montează se joacă, iată, cu întreruperi de luni întregi. Nu şi-a găsit locul în Festivalul Naţional de Teatru (?!), nu s-a jucat decât de câteva ori… Şi totuşi spectacolul lui Laszlo Bocsardi de la Teatrul Metropolis din Bucureşti, reluat săptămâna trecută, este una din acele montări care nu pot fi trecute cu vederea. Într-un peisaj teatral în care tendinţele sunt, însă, din ce în ce mai discutabile (şi disputabile), orice e posibil… Poate până la Festivalul Shakespeare, care începe pe 23 aprilie şi în care spectacolul lui Bocsardi este invitat, va mai fi programat la Metropolis măcar o dată…

hamlet91Se presupune că orice creator de teatru, atunci când montează „Hamlet” fie este curajos…, fie a descoperit în sine şi în textul lui Shakespeare o (nouă) idee, fie a (re)descoperit un actor care să-l joace pe Hamlet. Sau toate la un loc. Cum este „Hamlet”-ul lui Laszlo Bocsardi? Poate puţin poetic, poate puţin politic, cu siguranţă puţin filosofic. Ca un cristal pe care-l răsuceşti, apoi îl scapi din mână, se sparge în zeci de cioburi, la fel de preţioase, reci, tăioase, sclipitoare. Dar fiecare ciob reflectă lumea lui…

Regizorul optează pentru o adaptare a textului shakespearian (semnată de Alice Georgescu), ce redesenează traseele piesei, operează schimbări, dispar personaje, „A fi sau a nu fi” se transformă în „Să fii sau să nu fii”…, iar Horaţio, în final, îl trădează puţin pe Hamlet şi mai mult pe Shakespeare şi moare. Înaintea prinţului Danemarcei, care rămâne ultimul în scenă. Desigur că o discuţie despre cât de departe poate merge libertatea regizorului faţă de un text (faţă de „Hamlet”!) este oricând bine-venită… Dar la fel de sigur este în cazul de faţă că în cele mai multe dintre situaţii regizorul are justificare pe scenă.

Ce e uimitor la montarea de la Metropolis? Felul în care regia se joacă „de-a” şi „cu” binele şi răul. Felul cum rafinează, desface şi analizează păcatul şi virtutea, vina şi jocul de-a pedeapsa. E seducător Claudius aşa cum îl interpretează Sorin Leoveanu, e tulburătoare şi inocent păcătoasă Ofelia Ioanei Anton, e tulburător şi Hamlet-ul lui Marius Stănescu.

Morţii cu morţii şi viii cu viii

Lumea întreagă încape într-o sală mică, în care, faţă-n faţă cu publicul ce se reflectă în oglinzi tulburi, este construit un fel de dulap cu obloane în spatele cărora sunt oglinzi, aşezat pe o turnantă care se roteşte cum se rotesc la bâlci căluşeii (scenografia îi aparţine lui Jozsef Bartha). În spatele lui se ascund personajele, uşile fac legătura dintre lumi. Danemarca toată încape, la rândul ei, în „sertarele” dulapului, în care sunt îngrămădiţi morţii. Nimic altceva în scenă. Groparii deschid şi închid povestea, simplu, fără complicaţii metafizice, aruncă morţii în mormânt, curăţă ce e de curăţat, morţii cu morţii şi viii cu viii. Numai că viii mor cu toţii în montarea lui Bocsardi. Care e, aş spune, un posibil răspuns la celebra întrebare: cine clădeşte mai trainic decât zidarul… Groparul, căci „locuinţa” zidită de el ţine până la Judecata de Apoi.

Bocsardi deschide mai multe căi, dar le duce până la capăt doar pe unele dintre ele. Hamlet e tânărul visător chemat de jocurile sorţii să aşeze lumea la loc şi timpul înapoi în matcă. E tânărul îndrăgostit şi silit să renunţe dintr-odată la tot, la femeia iubită, la studii, la poveşti, la tot ce îndrăgea, ca să intre într-un joc al morţii. Hamlet, aşa cum îl construieşte Marius Stănescu, este eroul revoltat, dar supus în faţa destinului. Zbuciumat, în prima parte, bântuit de vise şi de apariţia duhului, începe să înţeleagă, treptat, că este instrumentul sorţii, că el e cel chemat să redeseneze cosmosul.

Schimb de roluri

hamlet4_205x3071Dar surprinzător la spectacolul lui Bocsardi este felul în care inversează rolurile în unele scene. Hamlet nu este întotdeauna eroul dreptăţii. Rece şi tăios, precum cioburile de cristal, Marius Stănescu îşi construieşte personajul la limita dintre „a fi iubit” şi „a fi urât”. Dreptatea lui e abstractă şi seacă, iar nedreptatea săvârşită de Claudius apare, prin comparaţie, mult mai umană. Claudius a ucis un om, un rege, un tată, un soţ, toate într-o singură fiinţă, fantoma unui alt Hamlet (Florin Zamfirescu), care apare în scenă îmbrăcat la fel ca cel tânăr… Dar Claudius suferă, iubeşte, se căieşte şi lumea merge mai departe. Prinţul Hamlet, în schimb, distruge întregul univers, ucide, îi zdrobeşte inima Ofeliei, pe-a lui însuşi, pe-a lui Gertrude… Nu e un Hamlet al dreptăţii, ci un Hamlet neiertător. Şi nu ştie să ierte pentru că nu înţelege… decât că are o misiune. O împlineşte şi moare. Iar replica lui dinainte de moarte „Eu mor, Horaţio!” poartă în ea atâta neînţelegere şi atâta spaimă… La fel şi „Restul e tăcere!”. Între cuvinte se cuibăreşte doar lipsa de înţelegere.

Soluţiile lui Bocsardi nu sunt neapărat nemaivăzute, noi, din punct de vedere regizoral, dar ce construieşte pe scenă îi slujeşte ideile. Altminteri, poate asta ar fi de reproşat montării. Că alunecă spre prea multe idei sau direcţii… Că fiecare scenă în sine este un drum frumos, dar că drumurile nu se întâlnesc în aceeaşi Poveste.

Claudius, “omenesc prea omenesc”

Claudius este, probabil, personajul conturat cel mai puternic şi, după cum spuneam, cel mai seducător. E lasciv, dar seducător, e ticălos, dar seducător, e supus acelui „omenesc, prea omenesc” ce-l face irezistibil. E cutremurător în scena în care se roagă în întuneric, e tulburător în fiecare gest şi fiecare inflexiune a vocii îi trădează neputinţele şi chinul. Nu e nici rău, nici bun Claudius interpretat de Sorin Leoveanu, e Omul în toată frumuseţea neputinţelor şi imperfecţiunilor lui. Nu vreau să folosesc superlative pentru Sorin Leoveanu, doar să spun că fără el spectacolul de la Metropolis ar fi fost pe jumătate pierdut.

Diana Cavallioti în Gertrude, în schimb, nu ţine întotdeauna pasul cu el. Sigură pe ea în scena cu Hamlet, se rătăceşte printre cuvinte în celelalte momente, iar vocea o trădează uneori.

Despre Ofelia şi povestea ei cu Hamlet aş spune că este, probabil, relaţia cel mai bine construită în montarea lui Bocsardi. Atât de fragila şi atât de puternica Ioana Anton, cu glas de femeie şi de copil, o transformă pe Ofelia într-o fiinţă chinuită de propria luciditate. Se lasă pângărită de Hamlet cu bună ştiinţă, i se dăruieşte timid, dar fără ezitări. Scena are poezie. Hamlet îi desenează faţa şi i-o murdăreşte cu ruj. Ofelia, îmbrăcată ca o păpuşă-târfă, în rochie albastru-lucios, îşi joacă nebunia dansând la bară cocoţată sus pe dulapul care ţine loc de lume. Redevine inocentă când dăruieşte flori şi sparge oala cu pământ pe scena ce va începe să se rotească tot mai repede, cu Gertrude adunând cioburile… Ofelia e târfă şi înger, pângărită de un Hamlet care o salvează abia în mormânt. De ce moare Ofelia lui Bocsardi? Nu pentru că i-a ucis Hamlet tatăl… Ioana Anton nu-i o surpriză, e o certitudine.

hamlet1Mai palidă este scena teatrului în teatru. Bocsardi alege să renunţe la „primirea actorilor”. Şi tot palidă e scena groparilor, în ciuda minunatei creaţii a Cocăi Bloos şi a lui Igor Caras, care din gropari devin actori şi din actori redevin gropari. Le aşază pe faţă o mască grea din ipsos ca să joace „Cursa de şoareci”, dar soluţia nu duce neapărat la un liman. Regizorul îşi caută doar explicaţii…

Şi ar mai fi, poate, de amintit poezia scenei duelului. Doi gentlemani, faţă în faţă cu publicul, se bat cu aerul, cu lumea, cu universul şi pe trup le apar răni… Apoi mor. Şi când toţi morţii au fost curăţaţi, groparii refac scena/ lumea ca să reînceapă Jocul. De-o parte şi de alta a dulapului, tot groparii deschid la loc obloanele şi sala se reflectă iar în oglinzi tulburi…

Print

2 Comentarii

  1. Rica Venturiano 01/02/2010
  2. suzieq 02/02/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.