„Hamlet” la puterea a treia

Să descrii „Hamlet” înseamnă să descrii lumea. E ceva imposibil… Aşa îşi începea regretatul shakespearolog polonez, profesor universitar şi critic de teatru Andrzej Żurowski eseul dedicat celebrei piese, inclus în volumul „Citindu-l pe Shakespeare”. Remarcabilă prin acuitate şi limbaj, cartea a fost tradusă şi în limba română*, fiind lansată în cadrul ediţiei 2010 – „Constelaţia Hamlet” – a Festivalului Internaţional Shakespeare Craiova. Anul acesta, a X-a ediţie a manifestării – „Shakespeare pentru eternitate” – nu a fost dedicată vreunui personaj anume. Romeo şi Julieta au fost protagoniştii a nu mai puţin de patru spectacole din programul festivalului, dar Hamlet le-a urmat îndeaproape, în alte trei – toate de limbă engleză.

Să interpretezi „Hamlet”, însă, e un lucru posibil, căci interpretarea reprezintă, la urma urmelor, o alegere… – continuă Żurowski în eseul său, ducând mai departe ideile unui alt reputat scriitor polonez, Jan Kott, autor al legendarei lucrări „Shakespeare, contemporanul nostru”. O alegere a unei direcţii de punere în scenă a acestei piese-„burete”: metafizică, politică, filosofică, psihanalitică, poliţistă, piesă de dragoste, trădare, horror, tragedie de familie… 1000 de piese într-una singură… Publicată cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, cartea lui Kott este citată cu obstinaţie în majoritatea comunicărilor ştiinţifice de secol XXI – pe această temă sau înrudite. A fost şi cazul Sesiunilor de shakespearologie organizate în cadrul Festivalului craiovean, în colaborare cu Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru (AICT).

„Hamlet la puterea a doua” s-a intitulat dialogul dintre prof.univ.dr. Dan Vasiliu şi actorul Ion Caramitru, pe tema spectacolului regizat de Alexandru Tocilescu la Teatrul Bulandra, în anii ’80. Graţie acestuia, Caramitru figurează în topul celor mai buni zece interpreţi ai rolului din întreaga lume, fiind desemnat în 2016 „Ambasador Cultural Shakespeare” de către British Council România. Tot el a fost câştigătorul unuia dintre PREMIILE CRITICII – pentru rolul Prospero din spectacolul „Furtuna” la Naţionalul bucureştean. Cealaltă distincţie i-a revenit lui Emil Boroghină, creatorul Festivalului Internaţional Shakespeare Craiova, eveniment cultural de elită, ajuns la a zecea ediţie – aniversară. Această ceremonie a deschis suita PREMIILOR CRITICII 2016, care vor fi acordate de către AICT – Teatrologie la cele mai importante manifestări de gen din România.

Tocmai din Africa de Sud a venit la Festival compania independentă de teatru clasic Abrahamse & Meyer Productions. Fondată în 2006, aceasta are deja o reputaţie internaţională datorată spectacolelor inovatoare bazate pe texte de William Shakespeare şi Tennessee Williams. Cu membrii trupei ne-am întâlnit şi în urmă cu doi ani, la precedenta ediţie a Festivalului de la Craiova, când au propus o variantă surprinzătoare la „Richard al III-lea”. Atunci, momentul aplauzelor de final a fost revelatoriu: doar trei actori jucaseră toate rolurile piesei! Acum, adaptarea textului i-a revenit regizorului Fred Abrahamse şi protagonistului Marcel Meyer, care au fost ceva mai „generoşi”, dublând numărul interpreţilor. Şase actori – toţi bărbaţi – joacă rolurile a şase marinari, care, la rândul lor, le vor interpreta pe cele din „Hamlet”. Sursa de inspiraţie pentru acest spectacol din 2015 o constituie una din cele mai vechi reprezentaţii consemnate ale piesei, chiar în timpul vieţii lui Shakespeare. În anul 1608, pe coasta de Est a Africii de Sud, membrii echipajului navei „Red Dragon”, aparţinând Companiei Indiilor Orientale, au jucat „Hamlet” la bordul navei.

Creatorii sud-africani aleg să ne introducă în convenţia acestei reprezentaţii istorice prin adaptarea celebrei scene comice de distribuire a rolurilor meşterilor actori amatori din „Visul unei nopţi de vară”. Doar că marinarii „Dragonului Roşu” nu vor juca prea trista comedie a lui Pryam și-a preafrumoasei Thisbe, ci tragedia Prinţului Danemarcei. Decorul este unul de corabie, sonorităţile sunt specifice – valuri şi lemn trosnind din toate încheieturile, iar apa mărgineşte puntea-scenă. Actorii îşi rostesc tiradele răspicat şi curgător, aşa cum îi sfatuia Hamlet pe cei sosiţi la Elsinor, c-un pronunţat accent britanic. În interpretarea lui Meyers, eroul nu mai pare deloc nehotărât, şovăielnic, ci sigur pe sine, „mascul alfa” c-un scop clar: să-l descopere pe ucigaşul tatălui său. Duhul bătrânului rege Hamlet intră ca un demon în trupul fiului, iar scenele în care apar cele două personaje par desprinse din filmul „Exorcistul”. Restul e tăcere… Revenirea la convenţia iniţială nu se mai petrece. Rămânem captivi în poveste.

C-un protagonist „posedat” când şi când de duhul tatălui mort (bizară coincidenţă) ne-am întâlnit şi în spectacolul Teatrului Flute din Marea Britanie: „Hamlet, Who’s There?” / „… cine-i acolo?”, ce a avut premiera anul trecut, la un alt important Festival Internaţional Shakespeare, cel de la Gdansk. Regia îi aparţine lui Kelly Hunter, directoarea companiei, actriţă cu bogată experienţă la Royal Shakespeare Company şi Royal National Theatre. Tot ea o interpretează pe mama lui Hamlet, Gertrude, care tocmai s-a măritat cu fostul său cumnat, fratele răposatului soţ. (Pare că e vorba de un amor mai vechi la mijloc…) Piesa este adusă la zi, concentrându-se pe traumele unei familii contemporane, pe durerea greu de pătruns şi sănătatea mentală a unui tânăr pe care nici cei apropiaţi nu sunt în stare să-l ajute. De aici – tragismul poveştii.

Acţiunea începe seara, după nuntă, în casa modernă a lui Gertrude, şi se derulează rapid, ca şi viaţa noastră de zi cu zi. Până dimineaţa nu mai rămâne viu decât un gropar… Cele cinci acte ale piesei se rezumă la o oră şi jumătate de spectacol; multe personaje dispar, rămân doar cele esenţiale scopului regizoral: Rosencrantz, Guildenstern şi Horatio sunt mixaţi cu Laertes, care preia astfel şi rolul de prieten şi confident al lui Hamlet. Scena finală a duelului (transformat în bătaie) capătă conotaţii suplimentare: cu câteva ore înainte, pe firul poveştii scenice, Horatio fusese cel mai bun prieten al eroului. Acum, devenit Laertes, îi este cel mai aprig duşman…. Interpretat de Mark Quartley, Hamlet îşi calmează demonii bătând zgomotos la tobe, Polonius pare a avea o relaţie incestuoasă cu Ofelia, iar sângele şi voma abundă, ca nişte dejecţii ale societăţii bolnave. Spectacolul Teatrului Flute nu este deloc ce am putea numi o „abordare tradiţională”, dar respectă limbajul autorului şi se adresează tuturor categoriilor de public, conform ţelului enunţat al companiei: „Shakespeare for Inclusive Audiences”.

Spre deosebire de acest spectacol, cel invitat sub egida „Shakespeare at the Tobacco Company” a fost de-a dreptul tradiţionalist. Fondată în 1999 la Bristol, compania de teatru clasic îl are ca director artistic şi regizor pe Andrew Hilton, actor cu experienţă la Teatrul Naţional şi la Bristol Old Vic. Producţiile „Hamlet” şi „Totul e bine când se termină cu bine” sunt două coproducţii cu Tobacco Factory Theatres, concepute special pentru un turneu internaţional marcând cei patru sute de ani de la trecerea în eternitate a lui Shakespeare. Interpretat de irlandezul Alan Mahon, Hamlet este un tânăr prins fără voia lui în maşinaţiile politice şi, uneori, civile ale adulţilor. Fantoma tatălui său apare, de data aceasta, în carne, oase şi armură…

Spectacolul începe lent, construind personajele, pe alocuri versurile sunt rostite monoton, dar acţiunea izbucneşte în partea a doua, culminând cu scena de nebunie a Ofeliei. În regatul danez, femeile sunt victime ale bărbaţilor: regina Gertrude se teme de soţul Claudius, dar şi de fiul Hamlet. Ofelia e încorsetată de normele sociale: tatăl Polonius şi fratele Laertes îi dau lecţii de castitate, o manevrează ca pe o marionetă, lor li se adaugă Hamlet, deci nebunia pare justificată. Scena ei finală, de furie sexuală, e de-a dreptul emoţionantă.

Întâmplările se petrec într-un decor rece, medieval, o sală în castelul Elsinor. Costumele elisabetane, însă, bogate, atent concepute şi lucrate, sunt o adevărată lecţie de scenografie pe care ne-o dă Max Johns, ca şi lecţia de scrimă oferită de regizorul John Sandeman. Duelul final – remarcabil pus în scenă – ne aduce înapoi la scopul lui iniţial: un joc sportiv.

Esenţa întrebării a fi sau a nu fi – la puterea a treia – se mulează pe unicitatea psihico-fizică a actorilor, atrunci şi acolo, în spectacol(e). Veritabilă axă a lumii, Hamlet este o avalanşă de întrebări – mult mai importante decât răspunsurile. Despre Hamlet poţi vorbi la nesfârşit, poţi scrie, poţi gândi sau mai bine… taci.

* carte editată de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” şi revista „Teatrul Azi”, prin Editura Cheiron, Bucureşti (traducător: Cristina Godun)