„Hamlet” profesionist pe scenă de amatori

Există un loc în Bucureşti unde se joacă teatru din pasiune şi cu pasiune, de câteva decenii. E o scenă mai puţin vizitată de cronicarii de teatru, mai puţin aflată în lumina reflectoarelor, unde lucrurile se întâmplă cu discreţie şi unde spectacolele importante trăiesc şi mor mai repede, uneori, decât ar merita, rămânând adesea mai puţin vizibile decât montări submediocre ale teatrelor profesioniste. La Teatrul Studenţesc Podul, aflat chiar în podul Casei de Cultură a Studenţilor, am fost într-o seară oarecare la un spectacol anunţat aproape pretenţios: „Experimentul Hamlet, după William Shakespeare – spectacol de teatru dans”.

Cele 80 de locuri, cât are săliţa de la etajul 4 din incinta CCS, s-au umplut rapid – şi-am fost surprinsă – mulţi studenţi, mulţi elevi, dar nu numai. La Teatrul Podul intrarea este liberă, e-adevărat, dar, dincolo de asta, îmbulzeala de pe scări, dinainte să se dea drumul în sală, mi-a confirmat o nevoie de teatru, tot mai vizibilă în ultima vreme. Nici un teatru nu duce lipsă de spectatori. Iar la Podul lucrurile sunt de-a dreptul democratice… La sfârşitul spectacolului am primit o foaie de hârtie pe care erau scrise două întrebări: dacă mi-a plăcut spectacolul şi dacă cred că ar trebui să se mai joace. Cât de necesar ar fi un asemenea exerciţiu al sincerităţii în teatrele profesioniste!

Am răspuns fără dubiu „Da” la ambele întrebări. Şi asta nu pentru încurajare, deşi cred că tinerii şi pasiunile au nevoie de încurajări, nici pentru toată munca pe care o presupune un asemenea proiect şi nici măcar pentru că mi-am permis să compar spectacolul Cristei Bilciu cu altele de prin teatrele Bucureştiului, primul fiind sensibil superior multora. Am răspuns „Da” pentru că montarea de la Podul are valoare în sine.

Mai mult decât un spectacol de teatru dans, aşa cum este anunţat, un „experiment postmodern”, „Experimentul Hamlet” e o versiune-studiu asupra textului lui Shakespeare, corect asumată de regie, după cum reiese de pe afiş: „după W. Shakespeare”, nu „de W. Shakespeare”, aşa cum umblă obiceiul prin teatrul autohton… Respectând şi folosind la maxim chiar precarităţile tehnice ale sălii, Crista Bilciu reduce povestea la aproximativ o oră şi jumătate, combină şi lipeşte altfel scenele, fără însă a-i afecta cursivitatea, şi păstrează un număr redus de actori, esenţializând la maxim elementele de decor: un tron din lemn şi multă pânză albă folosită inteligent.

Coregrafia Danielei Hasiade, un ingredient important al montării, care se deschide cu un dans-devenire (aproape în sensul în care Noica folosea termenul), nu acţionează deloc în detrimentul cuvântului rostit, aşa cum ar putea induce în eroare autodefinirea spectacolului drept teatru-dans. Actorii-personaje se nasc/ se ridică dintr-o stare latentă de ne-fiinţă şi încep să existe atunci şi acolo, ca să joace povestea de la curtea Danemarcei, iar la final se întorc în aceeaşi stare de ne-fiinţă. Metafora aceasta a existenţei de-o clipă, atât de efemeră, a teatrului ca lume şi a lumii ca teatru este foarte frumos şi subtil surprinsă de ideea regizorală a Cristei Bilciu. Şi nu e singura… Cum locul şi condiţiile nu-i permit cu adevărat să monteze „Hamlet”, ea alege o variantă care-i îngăduie să pună în valoare nu atât textul lui Shakespeare, cât propria idee despre piesă şi, mai ales, pe actori. Rezolvările sunt frumoase, cu atât mai mult cu cât regia scoate maximum cu putinţă din mijloacele pe care le are la dispoziţie. Iar apariţia duhului, una dintre problemele importante ale regizorilor care pun în scenă „Hamlet”, este realizată simplu, iar efectul e surprinzător. Din spatele unei pânze albe un chip uman se străduieşte să iasă… O mască stranie şi vie, care urmăreşte contorsionat jocul din scenă.

Apoi fiorul electric al sexualităţii, care străbate fiecare scenă, având justificare în întreaga concepţie regizorală, Crista Bilciu mergând pe o variantă i-aş spune androgină a lui Hamlet, de vreme ce o distribuie în rol pe Anda Saltelechi, ce joacă nu un prinţ deghizaţ, dar nici un Hamlet feminin… Ăsta ar fi, probabil, şi principalul reproş pe care l-aş aduce montării, că – dincolo de admirabila interpretare a Andei Saltelechi, de rostirea bună şi adesea impecabilă a versului shakespearian, de potrivirea „vorbei cu fapta”, de simţul măsurii atât de greu de păstrat, când ai de-a face cu un asemenea rol – dincolo de toate astea, aşadar, regia nu-şi defineşte limpede ideea şi alegerea. De ce o femeie în rolul lui Hamlet?! Singurul răspuns – la îndemână – fiind acela că mizează pe natura androgină a personajului şi, în sprijinul acestei idei, vin multe altele din spectacol, precum Ofelia care poartă mască. Aşadar sugestia merge tot spre natura ei androgină, cu atât mai mult cu cât cuvintele i le rosteşte întotdeauna tălmaciul-fotograf al curţii, ce preia şi rolul lui Horaţio şi pe cel al bufonului Yorick înviat din morţi…

Interesantă, dar nedusă până la capăt, este şi rezolvarea scenică a omorurilor. Duelurile nu se petrec cu săbii, ci cu eşarfe folosite pentru a sugruma, deşi în scena uciderii lui Polonius, Hamlet mimează „înjunghierea” cu o eşarfă… efectul nefiind tocmai cel scontat.

Şi, de asemenea, scena sosirii actorilor, care se dedublează, fiecare dintre actorii-personaje de la curtea Danemarcei devenind actori şi personaje în piesa în piesă, un joc de-a teatrul în teatru, în teatru, în teatru… Poate ceva mai multă discreţie în interpretare la acest moment al spectacolului şi poate ceva mai puţină culoare în costumele personajelor ar limpezi montarea şi ar echilibra-o, căci cele mai multe dintre scene trăiesc tocmai prin simplitate, iar muzica lui Marius Mihalache ajută mult la crearea aceste impresii.

Despre interpretarea actorilor, nu pot spune decât că este extrem de nuanţată, de la mici (sau mari) performanţe, precum cea a Andei Saltelechi, la cea a Irinei Enache în rolul lui Gertrude, care dovedeşte o admirabilă disponibilitate şi talentul de a-şi doza gesturile şi cuvintele aproape fără greşeală. Rolurile masculine, deşi mai palide prin comparaţie, rezistă, se leagă. Şi marele merit al regiei este cu siguranţă tocmai acesta, că le aduce în acord…

(Dacă doriţi puteţi lua textul mai puţin drept o cronică de spectacol şi mai mult o invitaţie la Teatrul Podul.)

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.