HOP greu de trecut la secţiunea „Grup”

Patru spectacole au fost selecţionate să participe anul acesta la secţiunea „Grup” din cadrul Galei Tânărului Actor HOP de la Mangalia. „Fetele grase câştigă întotdeauna”, de Madeline George, „Repetiţia”, un colaj de texte după Eugene Ionesco şi Matei Vişniec, „The H(eden) Garden”, un scenariu de Alexandra Pâzgu după „Livada de vişini”, şi „Hamlet… Eu sunt?”, după „I am Hamlet” de Richard James.

Înainte să vorbesc despre calitatea lor, e important de menţionat că toate au avut în comun o trăsătură deloc fericită şi deloc de neglijat: lipsa unei viziuni regizorale coerente. Ceea ce a dus la o situaţie în care alegerea unuia dintre ele să fie dificilă… Motivele pentru care spectacolele de la secţiunea „Grup” au fost (eufemistic vorbind) lipsite de strălucire sunt multe şi de mai multe naturi… Întâi, lipsa de fonduri care generează o sărăcie pe scenă deloc tributară „spaţiului gol” al lui Peter Brook. Apoi aceeaşi sărăcie, care devine şi mai vizibilă în condiţiile în care actorul rămâne singur cu el însuşi, cu partenerul şi cu textul, fără nici un ajutor scenografic sau, aşa cum spuneam, regizoral… Şi, nu în ultimul rând, decuparea nefericită a unor bucăţi de texte sau a unor spectacole, în aşa fel încât să se încadreze în cele 40 de minute, cât prevede regulamentul concursului. Toate la un loc au făcut ca premiul pentru secţiunea „Grup” să fie relativ greu de acordat…

Câştigător, desemnat de juriul format din Marius Manole, Virginia Mirea, Radu Afrim, Florin Fieroiu şi Sorin Crişan, a fost declarat, totuşi, spectacolul „The H(eden) Garden”. Cât şi ce anume ar avea scenariul Alexandrei Pâzgu cu „Livada de vişini” a lui Cehov rămâne un mister pe care protagoniştii l-ar putea lămuri într-un caiet-program, eventual, dar pe scenă, în interpretarea lor sau în scenariu, problema a rămas cu totul neelucidată. Desigur, imaginaţia spectatorului e liberă să aleagă drept sursă de pornire, în ceea ce priveşte textul, orice, de la „Livada de vişini” la „Trecut-au anii”…

Cu o distribuţie din care fac parte Florin Vasile Călbăjos, George Dometi, Fulvia Mădălina Folosea, Alexandra Odoroagă, Vlad Nemeş şi Ioana Livia Predescu, în regia Medeei Iancu, „The H(eden) Garden” propune o revizitare a „locurilor” copilăriei (a se citi „spaime”, „gânduri”, „visuri”, „imagini” etc.). Perspectiva este limitativă, blocându-se în anxietăţi care, pentru că se repetă şi pentru că nu sunt cu adevărat susţinute – nici în ceea ce priveşte textul, nici în ceea ce priveşte interpretarea – de resorturi interioare valide, se pierd adesea în zona clişeului. Altminteri, dintre toate cele patru spectacole prezente în Gală, „The H(eden) Garden” a fost probabil singurul în care s-a simţit prezenţa unei regii care a omogenizat şi a dat o direcţie câte unei scene…

În ce priveşte celelalte producţii, „Hamlet… Eu sunt?”, cu Radu Homiceanu şi Radu Horghidan – care a obţinut şi un premiu de popularitate din partea publicului – a venit cu o propunere mai puţin elaborată regizoral, bazată exclusiv pe interpretarea celor doi actori, dar mai bine conturată la nivelul mesajului. Lucru confirmat chiar de opţiunea publicului. Un text ofertant actoriceşte, o poveste care porneşte de la celebrul text al lui Shakespeare şi se dezvoltă în realitatea contemporană, pe ideea „alte măşti, aceeaşi piesă”, „Hamlet… Eu sunt?” a avut dezavantajul de a fi fost construit pe două monologuri care n-au devenit dialog decât în anumite scene… lăsând senzaţia unui spectacol spart. Un regizor ar putea transforma oricând spectacolul celor doi într-o montare ce s-ar putea juca cu succes într-un spaţiu neconvenţional, canalizând energia actorilor în aceeaşi direcţie.

„Fetele grase câştigă întotdeauna”, prezentat în prima seară a Galei, cu Lavinia Pop-Coman, Alexandra Crăciun, Alexandra-Elena Gogan şi Eliza Păuna, în regia Danei Voicu, a fost gândit ca un spectacol mult mai lung decât cele 40 de minute impuse şi a fost decupat (ca să nu spun ciopârţit), în aşa fel încât să intre în cerinţă.

Având un subiect ofertant pentru societatea actuală, montarea lor n-a reuşi, totuşi, să treacă de impresia de „miză mică”. La o comparaţie (din start nedreaptă, întrucât vorbim de capacităţi de producţie diferite) cu alte spectacole cu temă similară, precum „XXL (Fat Pig)” de la Teatrul Act din Bucureşti, „Fetele grase câştigă întotdeauna” lasă aceeaşi impresie de clişeu, de care vorbeam şi în cazul lui „The H(eden) Garden”. Monologurile, emoţionante în sine, nu trec dincolo de această impresie de suprafaţă şi spectacolul întreg rămâne în zona dramei de suprafaţă, resorturile interioare fiind cu totul neglijate.

Cea mai ciudată propunere de la secţiunea „Grup” rămâne „Repetiţia”. Un colaj de texte după Eugene Ionesco şi Matei Vişniec, care le dă prilej concurentelor să treacă de la un registru la altul, să se joace de-a absurdul şi de-a realitatea, să construiască bine o scenă, s-o ducă până la punctul la care spectatorul este câştigat, pentru că în secunda următoare să dărâme tot, ca-n povestea cu Meşterul Manole. Un strigăt spart, o încercare nefericită de a interacţiona cu publicul, care sparge tot ceea ce se clădise până atunci, şi, mai ales, o foarte imprecisă înţelegere a textului-textelor, care transpare şi în spectacol.

Ce trădează această situaţie de la Gala HOP? În primul rând, o necunoaştere a propriilor mijloace (fapt valabil şi la secţiunea „Individual”), ceea ce duce la o alegere greşită a textului care să-i pună în valoare. Şi, mai mult, o înţelegere deplasată a ideii de originalitate, căutată cel mai adesea cu orice preţ, în detrimentul calităţii.