Trăim tot mai repede, mai smart, mai eficient. Suntem inventivi, creativi, gândim out-of-the-box şi găsim cu uşurinţă 5 noi întrebuinţări care ne pot salva viaţa pentru banala scobitoare. Iar dacă nu avem suficientă fantezie, ne ajută Internetul şi cu asta. Şi tot aşa, printre degete mari ridicate în sus şi degete mijlocii arătate în traficul devenit monolit compact, uităm puţin câte puţin, zi de zi, să mai simţim. Suntem imuni. Vaccinul anti-sentimente îşi face efectul tăcut, fără campanii de promovare şi fără doamne lamentate care să ne prezinte cool-ish efectele lui nocive. Dar le simţim la un moment dat. Odată şi-odată simţim că nu mai prea simţim nimic. Nu mai suntem empatici, ci ne căznim să fim simpatici citind glume postate de alţii în locul nostru. Nu mai suntem romantici, ci sceptici şi trimitem, convenţional, citate gândite de alţii în locul nostru pe post de felicitare aniversară. Avem, însă, o nostalgie, un amestec de nor şi tânjeală inexplicabilă pentru un mai bine, mai altfel, mai nu-ştiu-cum de demult. În mod ciudat, mai binele exista într-un trecut indefinit şi nu i se mai zăreşte nicio proiecţie întrun viitor posibil.
Aşa amorfi şi banali precum am devenit avem nevoie de adevărate seisme pentru a mai fi impresionaţi de artă. Mai degrabă dăm fuga într-un Escape room sau facem bungee jumping pentru a ne mai testa din când în când receptorii tociţi la emoţie. Rar mai tresărim la unison într-o sală de spectacol. Iar Teatrul pare că s-a resemnat şi doar din când în când mai are pulsiuni care ne aduc aminte de acel mai-bine idilic dintr-un ab illo tempore intuit cu ce ne-a mai rămas din suflete. Iar aceste culmi solitare sunt marile spectacole. Nu evenimentele, nu afişele scrise cu litere colorate care se grăbesc să se laude singure, nu aglutinările de „vedete” auto-declarate, nu spectacolele militante pentru cauze mai mult sau mai puţin nobile, nu realizările trecute la liniuţă de manageri în raportul anual, nu aplauzele cronometrate. Un mare spectacol este rar astăzi. Un mare spectacol zgândăreşte cu încăpăţânare în sentimentele noastre pietrificate şi le resuscitează măcar pentru câteva ore. Ca un şoc electric ne readuce la o viaţă neconectată şi un pic mai sănătoasă şi ne scoate capetele din ecranele luminoase. Ne învaţă cu răbdare cum să simţim din nou. Un mare spectacol e greu de găsit. Dar odată întâmplată minunea primeşti o şansă de preţ: reumanizarea sentimentelor pe care le credeai pierdute.
„În adâncuri” de Maxim Gorki în regia lui Yuri Kordonsky la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj este Acel mare spectacol pe care îl cauţi fără să îţi dai seama. Era atât de mare nevoie de el. Ascultăm cu toţii fascinaţi poveşti despre marii actori de demult, despre marile spectacole pe care nu le mai putem vedea decât cu ochii minţii, povestite din amintiri filtrate de impresii şi trecerea timpului şi ajungem invariabil la concluzia că ne-am născut prea târziu. „În adâncuri” este acel spectacol care poate să tempereze acest regret. Îţi dă sentimentul de monumentalitate, de lucru serios, de capodoperă. Trei ore şi mai bine eşti prins de cap şi ţinut de gât ca într-o găleată din care cu greu reuşeşti să îţi tragi răsuflarea. Aluneci pe nesimţite într-o lume în care demnitatea umană este anulată, în care mizeria colcăie în toate formele sale şi abjecţia se instalează comod. Îţi e silă, ţie cocoţatului pe scara socială, îmbrăcat în haine cu eticheta la vedere, parfumat cu ultima promoţie de la Sephora. Dar vai, cum mai vomită şi mai sângerează şi mai horcăie fiinţele acelea sub-umane, înfăşurate în zdrenţele unei vieţi care nu le-a dat dreptul la existenţă. Şi încet-încet, spectacolul are răbdare cu tine, spălatul cu săpun cu cremă hidratantă. Şi începi să uiţi care e esenţa ta preferată de Lenor. Şi te laşi sedus de această lume în care frigul şi foamea ţin ritmul bătăilor inimii. Este atât de aproape de tine, atât de pe bune, încât te înghite. Efectul de lupă face ca fiecare detaliu să te fascineze: fiecare tatuaj de pe pielea hoţilor înghesuiţi într-un pod în care şuieră vântul, fiecare fâşie care atârnă din ceea ce au fost cândva haine, fiecare sclipire din ochii acestor damnaţi la viaţă.
„În adâncuri”, (На дне, Na dne în pronunţia rusească) este un spectacol în care fiecare scenă are momentul ei de catharsis. Fie că e voba de paşii mici şi ritmul ca de alai mortuar în care Actorul o poartă pe Anna traversând scena, fie că e vorba de echilibristica pe bârne a lui Vaska, de sunetul de clopoţel care însoţeşte mersul îngreunat de o piatră de moară al lui Luka, sau de lumânările care se aprind ca într-un altar pentru a lumina calea celor care s-au eliberat de întunericul vieţii, imaginile din acest spectacol îţi rămân nu doar întipărite pe retină, ci tatuate pe suflet.
Simţi presiunea acestor adâncuri sufleteşti contorsionate, nu vezi personaje, ci suflete descărnate care populează un pod în paragină, care, în mod paradoxal, deşi aflat deasupra solului te copleşeşte şi îţi dă sentimentul de mină forată în măruntaiele pământului. Vieţi ciopârţite, lipsuri, chin şi un licăr de speranţă care ucide. Aşa gravitează mizeria şi moartea în jurul acestor nefericiţi care găsesc un colţ de normalitate între o beţie şi o bătaie; câteva clipe de încercări de a trăi furate morţii şi bolii. Şi în tot acest marasm de gălăgie şi abrutizare, o tânără citeşte cu greu dintr-o carte şi ne povesteşte ce frumos trăieşte Anna Karenina. Şi râde şi dansează, cu o inocenţă şi o curăţenie atât de nelalocul ei în tot griul ca o mâzgă din jur. Dar pentru o clipă, în mansarda rece în care se aud zgomotele străzii ai putut vedea aristocraţia rusă în toată splendoarea ei.
Apoi, după ce crimele şi auto-mutilările au lăsat în urmă o tăcere spartă de vocile care abia îndrăznesc să îşi şoptească fricile şi chinul, un cântec ca o rană deschisă umple aerul cu iubire, deznădejde, revoltă, durere şi un licăr de speranţă ce tocmai va fi răstignită pe crucea disperării. Versurile cântate în limba rusă – simple, banale, despre câmpuri de grâu, cer cu stele şi un cal în galop sunt perla de libertate din această mocirlă, temniţă a vieţii. Asculţi, nu neapărat înţelegi cuvintele, dar simţi cum sunetele străpung tavanul şi urcă într-o rugăciune de izbăvire care le e refuzată cu o moarte în plus.
„În adâncuri” este, poate, cel mai amănunţit recital regizoral pe care Yuri Kordonsky îl face cadou teatrului românesc. Bogăţia acestei lumi în plină descompunere, această artă poetică a dezumanizării, pulsează tocmai prin detaliile inedite plasate cu o mână invizibilă de un regizor-creator. Trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj este, poate, încă, cea mai bună din ţară. Şi fiecare în parte, Hatházi András, Kézdi Imola, Imre Eva, Viola Gábor, Farkas Lóránd, Laczó Júlia, Pethö Anikó, Keresztes Sándor, Szůcs Ervin, Bács Miklós, Dimény Áron, Bogdán Zsolt, Árus Péter certifică acest fapt printr-o interpretare în care aproape că numele personajelor nu mai sunt importante. Personajele devin spectacolul, iar spectacolul personajelor fascinează ca un singur tot unitar solid; o piatră preţioasă de la care nu îţi mai poţi lua ochii.
Nu e comod să asişti la această desfăşurare de forţe telurice. Găseşti cu greu cuvinte în vocabularul tău ciuntit, abreviat şi golit de profunzime pentru a-l putea recomanda prietenilor. Nu s-au inventat emoticoane pentru el. E suficient să le spui că „În adâncuri” se trăieşte mai autentic decât ne-am deprins noi să o face la suprafaţa conştiinţei şi a simulacrului de sentimente categorisite cu butoane colorate. Iar dacă asta e prea soficticat pentru noi cei care scrollăm greu de impresionat prin viaţă, poate e mai simplu de spus că „În adâncuri” este marele spectacol al prezentului nostru.
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
„În adâncuri” de Maxim Gorki
Distribuția:
Mihail Kostiliov –András Hatházi
Vasilisa – Imola Kézdi
Nataşa – Éva Imre
Vaska Pepel – Gábor Viola
Andrei Kleşci – Loránd Farkas
Anna – Júlia Laczó
Nastia – Anikó Pethő
Bubnov – Sándor Keresztes
Baronul – Ervin Szűcs
Satin – Miklós Bács
Actorul – Áron Dimény
Luka – Zsolt Bogdán
Tătarul – Péter Árus
Regia: Yuri Kordonsky
Scenografia: Dragoș Buhagiar
Dramaturgia: András Visky
Asistent de regie și dramaturgie: Noémi Vajna
Asistent decor, costume: Ioana Popescu
Print
Total de acord! Este Marele spectacol!