„Încerci să intri în personaj cât mai bine?”

Dragii mei, fireşte că nu sunt creştin, de niciun fel, dar asta nu înseamnă că n-o să profit şmechereşte de sărbătoarea de la sfârşitul săptămânii viitoare, ca să dau o fugă până-n creierii munţilor voştri să iau o gură de aer şi să mai vadă şi ochii mei un brad adevărat, nu unul pe computer. Altfel, în eternitatea în care-mi târăsc zilele, copaci sunt destui, slavă Cerului, dar nu brazi… şi nici o veselie tare ca aerul de munte şi ca cea pricinuită de lectura gazetelor.

Imagine realizată de Adriana Grand

Nici de data asta n-am fost dezamăgit, mai ales că am dat de un interviu interesant, dar crud. Crud, de vreme ce intervievatul, drăguţul de Şerban Pavlu, cade victimă, fără să merite nici cât negru sub unghie. Dar, vorba aceea, nu e nici primul, nici ultimul actor care trebuie să facă, din amabilitate, slalom printre întrebări de se sparie gândul şi roşeşte obrazul, şi printre exprimări de clasa a V-a. Pe onoarea mea! Capodopera cu pricina (http://www.romanialibera.ro/cultura/teatru/serban-pavlu-mentor-imi-este-aproape-toata-generatia-matura-din-bulandra-222417.html) este un interviu serios, cum s-ar zice. Numai că în ultimele vremuri de restrişte pentru presa românească am impresia că filosofia mea primitivă despre interviuri e eronată şi că interviul are toate şansele să ajungă o artă adevărată dintr-o artă aparentă. Interviurile, credea şi încă mai crede matusalemica-mi tărtăcuţă, se fac firesc, nu te istovesc, conversaţia curge ca Ozana cea frumos curgătoare şi cer doar ceva iscusinţă şi, mai important, ceva atenţie. Documentarea se subînţelege.

Dar uite că nu e chiar aşa, bag de seamă nedumerit. De ce să fie, domnilor, atât de solicitant pentru un neuron(i) să porţi o discuţie despre o temă despre care ai o oarecare reprezentare, zice-se? Dar pare-se că e solicitant. Intervievatorul se ţine de hârtia pe care sunt aşternute întrebările şi nu vrea să se abată nici în ruptul capului, indiferent de ce spune săracul intervievat. Şi uite aşa, fiecare cu monologul lui. Iată un aspect. Un altul este lipsa întrebărilor introductive. În cazul nostru de azi, ziarista se avântă ex abrupto şi ex nihilo şi lansează zdrobitor prima întrebare, care a avut meritul de a-mi fi desfătat de-ndată modestul cerebel: „Există persoane care ţi-au fost mentori, care te-au ajutat să le lansezi?” Hodoronc-tronc, cum ar veni, ca să mă exprim onomatopeic. Sau ca nuca în perete, ca să recurg la frazeologie. Despre stângăcia şi nefirescul exprimării nici nu mai vorbesc. Întrebarea era, de fapt, „Ai sau ai avut mentori?”. Dar principalul este inadecvarea la situaţie, nu exprimarea.

Şi, oricum, e doar încălzirea. Urmează toate clişeele amatorilor care fac interviuri cu actori („Soarta”, oricine va fi fiind ea, e de partea lor, doar „vremea şi-a ieşit din matcă”, cum zicea prinţul nefericit al Danemarcei, pe care l-am ţinut în braţe la ospeţe în piesa dramaturgului răposat pe 23 aprilie 1616. Ghici ciupercă cine-i?): Ce trebuie să facă un tânăr actor pentru „a căpăta un rol”? („Urâtă vorbă! Proastă vorbă”, cum zicea Polonius în piesa pomenită). Nu e grav, o să ziceţi voi, pătrunşi de duhul blândeţii, doar nu curge sânge şi nu moare nimeni. Vă-nşelaţi. Cugetaţi Domniile Voastre o ţâră şi o să vă daţi seama că istoria arată contrariul. Prostia poate fi letală.

Să recapitulăm: două întrebări despre teatru, imediat două despre film (cu teatrul am lămurit-o!) şi urmează lovitura letală, preferata mea: „Mi-ai spus că, practic, ai acoperit o gamă foarte largă de personaje sau de scenarii de film şi de teatru. Accepţi orice şi încerci să intri în personaj cât mai bine? Faci o selecţie care ţine de anumite criterii?” Practic, ziarista, care se presupune că şi-a editat materialul, ţopăie fără graţie, hidos şi pentru intelectul precar, de la un „porumbel” la altul. Practic, se vede că ea ştie că, dacă e actor, atunci scoatem întrebările pentru actori. Una dintre ele este, practic, „cum intraţi (pe vremea când se vorbea, civilizat, la persoana a II-a plural, probabil în cretacic) în personaj” sau, desigur, în inegalabila şi inconfundabila „piele a personajului”. Cum să ratezi această întrebare vitală pentru devoalarea personalităţii artistului?! Cum ar fi posibil să nu-l întrebi cum intră în personaj?! Ar însemna că habar n-ai de interviuri şi de actori! Iar mortala întrebare are, şi ea, însoţitoarea ei, la fel de ucigătoare. Când îţi ies în cale ele două, braţ la braţ, să fugi mâncând pământul. Surata ei este, fireşte: „Cum construieşti acest personaj?”. Întrebarea e, pe bună dreptate, moartea pasiunii pentru actori. O ştie oricine. Şi, în cazul nostru, n-are nicio legătură cu ce spunea sărmanul şi stimabilul Pavlu. Dar ce contează?! Era pe listă? Era!

Print

Un Comentariu

  1. spectator 20/04/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.