Yorick, după cum ştiţi prea bine, nu este gazetar. Doamne iartă-mă, că meseria asta nici nu exista când s-a născut el, dar s-a inventat între timp, aşa că, în comparaţie cu mine, e o jună pe care o priveşte cu înduioşare, puţină admiraţie, ceva umor…
Lui Yorick îi cam place mirosul de cerneală de tipar de pe ziarele printate, care probabil că vor deveni obiecte de muzeu, deşi conservatorii neagă cu îndârjire o asemenea posibilitate. Enfin, vom vedea.
Bătrânul bufon citeşte interviuri. Îi plac. Crede că formă mai ofertantă de jurnalism, de orice fel va fi fiind el, nici că există. Iar interviurile cu cei din lumea teatrului sunt o materie de studiu ameţitor de bogată. Parcă ai avea în faţă un corp gol care a. ori e dezinvolt şi are simţul umorului, care îl salvează; b. ori e intimidat şi se ascunde; c. ori se ruşinează, dar se mobilizează şi variantele pot continua. Bun. Nimic nou sub soare.
Bufonul frunzăreşte ziarele, câte mai sunt pe plaiurile mioritice, şi caută ce-l interesează. Bunăoară un interviu cu atât de interesantul actor Vlad Zamfirescu, pe care îl ştie de ceva ani, de când juca la Bulandra un Pirandello, de exemplu. Actor cu personalitate, sensibilitate şi minte. Adică o delicatesă. Om cu idei, care conduce o asociaţie culturală. Ai putea vorbi cu ele câte-n lună şi-n stele.
Acum vă rog să aveţi grijă de sănătate să nu rămâneţi anchilozaţi când veţi citi întrebările la care trebuie să răspundă bietul artist:
“Piesa «Dumnezeul de a doua zi» este construită pe două perspective diferite ale aceleiaşi poveşti. Crezi că într-o relaţie, percepţia diferită a iubirii provine din sexul diferit al partenerilor?”
Să nu credeţi că asta e tot, deşi spune tot! Ideea în sine, preţiozitatea găunoasă construită pe o exprimare precară şi incoerentă gramatical şi mai ales lipsa firului călăuzitor? Ce îl întreabă realizatoarea pe intervievat? Dacă iubirea e aceeaşi pentru femei şi bărbaţi! Ce întrebare jignitoare pentru orice minte, oricât de leneşă! Cum să începi un interviu cu aşa ceva? Ce vrei să întrebi de fapt? Yorick crede că vrei să întrebi altceva, dar nu reuşeşti.
Aşadar, tutuială postmodernă care să simuleze – nu pricep de ce – familiaritatea -, incoerenţă, ca să fiu eufemistic. Interviul e deja datat, iar intervievatul e o victimă nevinovată.
“Un punct central al piesei stă în relaţia disfuncţională dintre părinţi şi copii. La rândul tău şi tu eşti tată. Cum ai vrea să te perceapă băiatul tău, Matei, atunci când va fi mai mare?”
Întrebarea decurge logic din prima, nu?! Ce, contează cumva ce a răspuns omu’? Se potriveşte mănuşă, nu? Logică pură, limpede ca cristalul! Din seria “tu p-a ta şi eu p-a mea”. Buuun. Despre „gramaticalitate” nu mai zic nici un cuvânt. La viaţa mea, am văzut o groază de oameni care se chinuie să vorbească şi să şi spună ceva când vorbesc! Totuşi, întreb, preluând ideea: Un alt punct central în ce stă? E bine aşa?
“Îţi este afectat jocul de sala în care joci? Cum e pe o scenă mare, ca a Naţionalului, versus cea de la Teatrul Act?”
Păi, ce să zicem?! Până acum a fost bine, e din ce în ce mai rău! Cum să fie pe o scenă mare? Nu ca pe o scenă mică, desigur. V-aţi luminat? Legătura cu ce a fost înainte e limpede ca cristalul, cum limpede este şi tema interviului… Şi urmează, hodoronc-tronc, ce credeţi? De fapt, la ce a fost până aici putea urma orice: Care e mâncarea dvs. preferată? Ce planuri de viitor aveţi? Ce rol v-ar plăcea să jucaţi? sau orice altceva. Dar urmează…
“Ce părere ai despre improvizaţia din teatru?”
Nu “improvizaţie în teatru”, Doamne fereşte! Ce părere să aibă bietul om, care degeaba spune ce spune, că n-are cui. Cum să întrebi aşa ceva un actor cu ceva experienţă? E ca şi cum ai întreba un scriitor ce părere are despre scris. Parol! Cine ştie ce o fi vrând să întrebe, dar n-a putut nici de data asta?
Şi, deşi ne-am edificat, mai citez, fără să le comentez, două întrebări:
“Cum reacţionezi dacă se întâmplă ceva neprevăzut pe scenă?” şi “Poţi să-mi dai exemple de astfel de accidente?”
E un interviu din “România liberă”, Dacă nu credeţi, accesaţi http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/a174430-vlad-zamfirescu-o-sala-mare-te-impinge-cumva-la-un-teatru-mai-conventional.html.
Oare unii oameni chiar n-au ce face?
Print
Gogomaniile de “jurnalism cultural” fara cultura minima (generala, ca de specialitate ce sa mai vorbim!) fac legea. Sunt atit de abundente incit, asemenea traducerilor imbecile de la filmele rulare pe televizor, aproape ca nici nu le mai sesizezi. Iar asta e un soi de gripa porcina care nu creaza anticorpi (si ca atare imunitate) ci, dimpotriva, lucreaza pe temen lung, atacind ADN-ul (indiviual si colectiv) pubicurilor potentiale de cultura media. Vinovati sunt, simultan, si “angajatii” dar si, mai ales, “angajatorii”.