Introducere în bolgia corporatistă

Înfricoşătoarea lume îi dezvăluie spectatorului noul spectacol regizat de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Nottara, care trage un loz câştigător, de care avea atâta nevoie!  De fapt, o lume aşa cum este ea în vremea capitalismului sălbatic, reglat de principii laxe, atât de laxe, că între pliurile lor încap ororile de toate felurile.Profeticul George Orwell ar fi mândru şi de piesa spaniolului Jordi Galcerán, şi de spectacolul găzduit acum de Sala Studio a Teatrului Nottara. Demon al epocii noastre nu mai mult decât al altor epoci, obsesia carierei şi a câştigului financiar ca unitate de măsură a competenţei şi a succesului naşte, o ştim cu toţii, monştri. Din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai înverşunaţi. Ei se dezvăluie cu forţă într-un spectacol ce sugerează convingător bolgia corporatistă, pornind de la o situaţie cât se poate de banală: un interviu susţinut pentru a obţine postul bine remunerat de director de vânzări în multinaţionala Dekia, visul oricărui corporatist dornic de mai mult.

Aşadar, patru aşa-zişi candidaţi se întâlnesc într-o sală de şedinţă din sediul companiei: Fernando (Adrian Văncică), Enrique (Alexandru Jitea), Carlos (Gabriel Răuţă) şi Mercedes (Cerasela Iosifescu). Aşteaptă intervievatorul sau intervievatorii din partea companiei. Dar nu primesc decât un plic cu instrucţiuni, într-un sertar care se deschide singur. Acumularea de detalii, tehnică veche de când lumea în proză şi în dramaturgie, este folosită cu o inteligenţă demnă de invidiat atât de autorul piesei, cât şi de realizatorii spectacolului. Deschiderea sertarului buclucaş, cutie a Pandorei, declanşează incursiunea coşmarescă în labirintul corporatist. Iubitor de identităţi false în scopul manipulării care garantează eficienţa şi succesul în afaceri, supremul ideal, labirintul nu are un fir al Ariadnei. Sertarul care iese singur din perete, supravegheat de camerele de luat vederi, instrument infailibil al orwellianului Big Brother, începe un joc pe muchie de cuţit, cât se poate de serios, un joc al minţilor perverse, menit, după primele apareţe, să-l aleagă pe şacalul cel mai cel, pe ticălosul care ar putea obţine orice, prototipul angajatului de care are nevoie corporaţia.

Din motive bine-cunoscute, n-o să rezum aici exact înlănţuirea momentelor în desfăşurarea acţiunii, jocul pervers de identităţi false, imprevizibil şi neverosimil în perversitatea lui,  quiproquo-urile contemporane la care apelează “metodele” halucinante ale psihologilor companiei. Spun doar că, preţ de o oră şi trei sferturi, mintea diabolică a constructorilor şi a vânătorilor de cariere se arată în hidoşenia ei înspăimântătoare, într-un ritm alert şi plin de suspans, prin replici misterioase, care se cer descifrate, invitând la treabă şi raţiunea, şi intuiţia, cu alte cuvinte printr-o dinamică inteligentă, precisă, fără balast, în care nu e loc de elemente gratuite.

Omniprezentă, dar opacă, manipularea, “Dumnezeul” care salvează multinaţionalele la care visează candidatul (de fapt, unul singur!), le revine unor personaje interpretate abil într-un spectacol de actorie. Primul merit al regizorului este că a reuşit un spectacol cu nerv şi ritm, care păstrează bine suspansul poveştii şi îşi duce la bun sfârşit, în mod convingător, vechea misiune de a-i pune lumii oglinda-n faţă. Principiul “minimum de mijloace pentru maximum de efecte” se verifică şi de data aceasta. Stăpâni pe scena decorată minimal şi minimalist, toţi actorii fac faţă cu brio partiturilor extrem de solicitante, dezvăluindu-se profesionist, cu o abilitate căreia spectacolul îi datorează aproape totul. În fiecare dintre personaje trăiesc, de fapt, mai multe chipuri şi mai multe glasuri, iar actorii au meritul de a le lăsa să se arate, de a le împinge firesc către spectator, de a spune adevărul fiecărui personaj pe care situaţiile scenice îl scot la rampă.

Pentru regizor, “Metoda” este o creaţie din care s-ar putea extrage ideile unui manifest. Pentru actori, este o performanţă de care aveau nevoie, o performanţă care aduce o confirmare. Pentru Teatrul Nottara, ar putea fi semnul unui nou început sau al unei bine-venite treziri la viaţa adevărată a scenei, la început de mileniu III. Iar pentru spectator, este o introducere eficientă în bolgia multinaţionalelor. Dacă vezi “Metoda”, ai toate şansele să vezi corporatismul aşa cum nu l-ai văzut cu adevărat niciodată, fie c-ai avut contacte cu el, fie că nu.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.