Din 1990 este actor al Teatrului Odeon din Bucureşti, unde îl puteţi vedea în multe spectacole. Săptămâna aceasta va ieşi în faţa publicului în rolul principal din noul spectacol al lui Dragoş Galgoţiu, după „Ascensiunea lui Arturo Ui“ nu poate fi oprită de Bertolt Brecht. Convins că actoria este pe cât de grea, pe atât de sublimă, a parcurs un drum cu oameni frumoşi şi profesionişti pasionaţi, unii, printre care Octavian Cotescu sau Constantin Noica, intraţi în legendă. La regrete nu se gândeşte, încredinţat fiind că trebuie să urci muntele până în vârf.
Despre prezent, despre lipsuri şi soluţii, despre greutatea şi frumuseţea drumului în teatru, am avut un scurt dialog cu Ionel Mihăilescu la început de an, într-o cabină din Teatrul Odeon.
Cu ce gânduri începeţi noul an?
Greu de spus. Limpede este că încep cu acest spectacol nou, ceea ce mă bucură nespus. E un moment foarte important pentru mine. Altfel, trăiesc în linişte şi pace, ceea ce le doresc tuturor, şi aştept cât mai multă lume la teatru.
Dar nu se poate spune că teatrele bucureştene duc lipsa spectatorilor.
Nici gând! Observ asta la fiecare spectacol nou.
Probabil veţi observa din nou şi la Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită, un spectacol după un text care se montează rar în România. Sunteţi în faţa unui rol pe care l-au abordat cândva Ştefan Iordache şi Ştefan Mihăilescu-Brăila.
Da. Noi am început lucrul în vară, am repetat patru luni şi totul a fost atât de intens, încât am încă un halou care mă face să nu mă pot gândi la nimic altceva nici acum, la două săptămâni după ultimul spectacol din 2012. Deocamdată am o stare de graţie, e foarte adevărat, şi aştept să văd cum iese spectacolul.
Credeţi că piesa are o relevanţă anume pentru societatea noastră de astăzi?
Sigur că da. Chiar dacă nu vrem s-o luăm şcolăreşte, de la Shakespeare, pentru care teatrul era oglinda lumii, trebuie să recunoaştem că teatrul reflectă realităţile, momentele la care suntem martori. Eu sunt în interior şi nu mă pot detaşa de spectacol, ceea ce ar fi de-a dreptul periculos, şi pot spune că eu, interpretul, am căutat să mă întâlnesc cu Ui, am scormonit după un loc anume. Am depăşit etapa teatrului aluziv, cu care am trăit, am avut, o spun cu modestie, destule experienţe artistice, printre care una majoră în sfera teatrului politic, anume spectacolul Au pus cătuşe florilor, am avut experienţa teatrului cruzimii, pe care după aceea am plătit-o foarte scump din cauza condiţiilor îngrozitor de vitrege în care jucam, pe o temperatură de câteva grade Celsius. Din punct de vedere stilistic, aşadar, am traversat destule etape şi, de data asta, cred cu tărie în public şi am mare respect pentru opiniile de orice fel… Dacă ar fi să vorbesc din interior despre acest nou spectacol, m-aş duce spre secvenţialitatea cinemaului, spre condiţia umană, care presupune întotdeauna un germene periculos ce se poate dezvolta, poate lua amploare. Istoria ne-a oferit exemple cutremurătoare. M-a bucurat foarte tare a fost că am găsit un balans extraordinar între joacă şi seriozitate, două dimensiuni pe care le-am descoperit împreună cu Dragoş Galgoţiu, regizorul spectacolului, cu care nu sunt la prima colaborare, el fiind un regizor reprezentativ de la noi, unic prin poetica lui teatrală, prin bun-gust, prin muzica din creaţiile lui, printr-un stil negreşit. Aşa că personajul meu balansează între ridicol şi dramatic, e greu de jucat…
Şi Machiavelli era greu de jucat, dar l-aţi jucat în spectacolul lui Alexander Hausvater.
Nici nu vreau să-mi aduc aminte. Din lipsă de bani, s-au jucat maximum opt reprezentaţii şi am rămas cu o rană înfiorătoare în suflet. E un rol pe care l-am iubit fantastic.
Revenind la noul spectacol, sunt încă într-o caldă aşteptare. El poate fi o întâlnire incomodă, căci poţi să-ţi dai seama de lucruri pe care le-ai trimis în subconştient, refuzând să crezi că viaţa e aşa cum e. Sunt tare curios şi abia aştept să văd cum e primit de public acest spectacol bogat, cu minunate numere de cabarat realizat de Răzvan Mazilu, într-un decor ofertant semnat de Andrei Both şi cu costumele create de Doina Levintza, oferind un tuşeu creativ fantastic. Altfel, însă nu sunt atât de distanţat, cum ar spune Brecht.
Dar sunteţi vreodată distanţat?
Nu ştiu. Dar adevărul e că am făcut o obsesie îngrozitoare pentru rolul ăsta. Şi totul e să rămâi sănătos, adică undeva, sus, să existe cineva care să ţină cu tine şi să-ţi ocrotească sufletul.
Şi dvs. simţiţi că există?
Da. Nu ştiu cât de vrednic sunt eu chiar şi de meseria asta, dar da, am avut semnale, mulţumesc lui Dumnezeu. Sunt lucruri petrecute la o vârstă foarte fragedă, cu mult înainte de a deveni actor.
Cu viaţa de actor în România de azi cum vă împăcaţi?
Condiţiile sunt vitrege, dar trebuie să urci muntele, căci altă posibilitate nu există. Pasivitatea este mai rea decât moartea. Mi-aş dori fierbinte să apuc ziua în care actorii să fie oamenii cel mai bine plătiţi dintr-un teatru. E încă o strigare într-o lume amestecată şi fără un drum precis. Nu mă simt bine în România de acum, căci ceva mai îngrozitor decât să iei demnitatea unui om nu există. Noi trăim asta de ceva vreme, suntem ca nişte numere.
Dar să vedeţi spectacole de teatru vă mai place?
Merg din când în când, pentru că joc destul de mult şi nu am timp. Câteodată teatrul stă pe loc, e într-un clasicism prăfuit, iar alteori e surprinzător. Unele spectacole spun ceva, altele nu. Există, ca un virus, ceva eterogen, dar există şi strigări.
E o formă de normalitate.
Da, face parte dintr-o ciclicitate. Nu se poate să ai „bombă“ după „bombă“. Dar teatrul încearcă să spună ce trebuie spus. Şi la noi e la fel. Marile momente politice sunt marcate de spectacole-eveniment: Trilogia antică a lui Andrei Şerban, Mincinosul lui Vlad Mugur, Au pus cătuşe florilor, în regia lui Alexander Hausvater, ultimul spectacol deschizând Institutul Cultural Român de la Veneţia. Sunt spectacole care au revoluţionat teatrul de aici, împingându-l înainte, dar la ceva vreme după ce colegii din străinătate parcurseseră asemenea experienţe. Vremurile acelea au fost minunate şi atunci am învăţat extraordinar de mult. Iar cei care au venit să vadă facil nuditatea au ieşit de la spectacol fără să mai ţină minte cum avea corpul actriţa X…
Ce nevoi are spectatorul de azi?
Publicul are nevoie de comedie, mai ales că teatrul rămâne „Nufărul“ societăţii româneşti actuale. E nevoie de comedie adevărată, care nu se mai găseşte decât la teatru, unde iată că publicul vine. Teatrul este singurul care propune modele şi mai poate face educaţie. În rest, e prăpăd. Or, după ce vezi un spectacol, îţi pui întrebări, ai nevoie de dialog, te duci şi cauţi ceva într-o carte sau măcar dai un click ca să vezi cine a fost scriitorul X sau personalitatea Y etc. Dintr-un animal mergător la mall poţi deveni o persoană curioasă, care se redescoperă pe sine, redescoperindu-şi interesul pentru ceva. Televiziunea propagă opusul modelului şi a înţeles foarte bine că trebuie să elimine, printre altele, actorul profesionist ca pe un element negativ.
Apropo de actorul profesionist, cum aţi ales drumul ăsta?
Am plecat de la mişcare. Când eram copil, am văzut un moment de pantomimă la televizor, deci, dată fiind perioada, se poate spune că am avut noroc. Dar mi-am văzut mai departe de treburile mele, de bicicletă… Şi m-am trezit că fac singur, că încep să dezvolt, că ajung la Şcoala Populară de Artă, că încep că învăţ actorie cu un profesor foarte bun, Traian Aelenei, că merg mai departe şi…
… că ajungeţi studentul lui Octavian Cotescu.
A fost un mare noroc. În primul rând, că am intrat la facultate la Bucureşti, pe vremea când miza era uriaşă şi nu mai exista decât o şcoală de actorie, la Târgu Mureş, iar într-o clasă erau şapte studenţi, trei băieţi şi patru fete. Au fost ani incredibili, să fim ultima promoţie a lui Octavian Cotescu. Era un magician absolut, putea explica tot numai dând din mâini şi înţelegeai absolut tot. Era de o generozitate sufletească fantastică, dădea din experienţa lui cu o mare lejeritate. Era exigent, dar deschis dialogului. Şi ce privilegiu era să fii studentul unui mare actor şi pedagog!
Aţi fost şi dvs. profesor. Vă recunoşteaţi în studenţi?
Da, în nişte detalii. Numai că ei fac parte din altă lume şi mizele sunt altele. Ei s-au născut în cu totul altă lume. E ca un gol de aer între două obiecte. Dar parcă eu am avut un magnetism benefic, revederile fiind întotdeauna cu mare drag. Poate i-am ajutat un pic pentru ce urmează să facă.
Aţi debutat chiar în studenţie. Şi atunci v-a văzut pe scenă un spectator pe nume Constantin Noica.
Da, a fost un episod incredibil. Lucram la spectacolul pentru examenul de diplomă, Platonov de Cehov. N-am să uit niciodată că profesorul avea în faţă patru măsuţe pline cu pastile pentru inimă. Se uita la noi, lua câte una şi o înghiţea, dirija mai departe. A făcut aproape toate momentele-cheie din spectacol. Am jucat la Studioul Cassandra, eu plângeam de mama focului în rol, spectatorii râdeau de se prăpădeau şi apoi s-a golit sala şi a rămas un singur om slăbuţ, firav, plângând. S-a dus la el Gelu Colceag şi l-a întrebat de ce plânge. Pentru că s-a născut al doilea Birlic, i-a răspuns.
Se întâmpla după „Cabala bigoţilor“, spectacolul lui Alexandru Tocilescu.
La Cabala bigoţilor tot profesorul nostru ne-a chemat să facem un fel de figuraţie. Ne-a spus că n-au bani să ne plătească, dar nouă nu ne păsa de asta şi ne-am dus. Aveam şi pelerine, era un vis pentru noi, studenţi în anul I, nici acum nu pot uita. Am făcut repetiţii şi a venit primul spectacol. Eu trebuia să înaintez până la mijlocul scenei şi să interacţionez cu publicul. Când am văzut publicul, groapa aia, vorba lui Cehov, parcă au început să tragă cu săgeţi în mine. A fost colosal, am ieşit epuizat…
Apoi, tot în studenţie, am lucrat la Hamlet-ul montat tot de Alexandru Tocilescu, m-am dus la el şi i-am zis să mă lase pe mine să fac momentul de teatru-în-teatru. Şi m-a lăsat, aşa că am lucrat cu Irina Petrescu, cu Micheta Juvara, cu Adrian Georgescu etc. Nea Tavi (Octavian Cotescu – n. red.) se pregătea pentru Polonius, dar n-a mai ajuns să-l joace. Documente ale sufletului, rămase pentru totdeauna. Iar meseria, pe cât e de grea, pe atât e de sublimă.
Şi creează dependenţă?
Categoric. Dacă stai o lună, începe să-ţi fie dor. E o meserie foarte grea, o meserie care îţi fură absolut tot, de o cruzime fără margini şi înăuntru, şi în afară. Dacă nu eşti de fier sau nu ştii să păstrezi ce e mai bun, pierzi îngrozitor de mult. Eu nu mă pot gândi acum la ce am pierdut, însă mă deranjează condiţia jenantă în care ne zbatem, ca şi artiştii din alte domenii, ca şi cei din educaţie. Parcă ne întoarcem la lipsa demnităţii. În comunism se mai primea câte un titlu, artist emerit, artist al poporului, el însemna ceva, exista o grijă pentru artist… Acum cărţile sunt greu de deschis şi orizonturile se micşorează. Atunci, cum să apreciezi? Sau, ca om de conducere, cum să ai distanţa necesară faţă de lucruri ca să te respecţi pe tine în primul rând şi apoi fenomenul, în cazul nostru arta?
Print