Iubirea, prima şi ultima lecţie de teatru

Era frumoasă. Foarte frumoasă. Mi-o amintesc îmbrăcată într-o fustă strâmtă, închisă la culoare, uşor deasupra genunchiului, şi pulover en coeur, de lână fină, cu ciorapi negru opac şi pantofi cu toc jos. Era înaltă şi subţire, cu o cască de păr negru, afro (în trend pe atunci, spre sfârşitul anilor 70). Şi ochii aceia adânci, încondeiaţi cu dermatograf negru…  Era foarte frumoasă. Michaela Tonitza-Iordache era profesoara noastră de teatrologie.

Vorbea liber, viu, ţi se adresa direct (parcă fiecăruia dintre noi în parte – eram opt studenţi în anul respectiv). Avea voce joasă şi puţin voalată, cu timbru inconfundabil, care mi se părea extrem de senzuală. Era şi feminină, şi băieţoasă, aşa cum doar o femeie inteligentă ştie să fie. Fuma pătimaş ţigări BT – marca preferată de fumătorii secţiei noastre (AMS) de teatrologi-filmologi -, la fel ca şi dragul nostru profesor de filmologie, plecat şi el la Domnul, George Littera. Am iubit-o din prima clipă, pentru că era imposibil să n-o iubeşti. Am avut şansa să fie îndrumătorul nostru de an: o interesa cât şi cum învăţăm, se ţinea de capul nostru să participăm la sesiunile de comunicări ştiinţifice şi, înainte de toate, avea grijă să nu scăpăm vreo premieră (pentru că asta intra în obligaţiile noastre… profesionale). De multă vreme nu mai fumez. De vreo doi ani n-am mai vorbit cu doamna Tonitza nici măcar la telefon. Dar de iubit, n-am să încetez niciodată să o iubesc.

Arta Teatrului a fost pentru Michaela Tonitza-Iordache preocuparea de căpătâi. “Arta Teatrului” este şi titlul ultimei cărţi pe care a şi-a aşezat numele. A scris acest volum (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a apărut acum şase ani) împreună cu prietenul şi colaboratorul său de-o viaţă de teatru, George Banu. De la profesoara mea am învăţat că de aproape două milenii şi jumătate omul nu încetează să aibă nevoie de teatru.

Pentru Michaela Tonitza-Iordache, teatrul însemna iubire. A avut vocaţie de dascăl: şi-a iubit studenţii. I-a urmărit în carieră şi, nu de puţine ori, i-a ajutat. Spun asta pentru că mă număr printre aceştia din urmă. Doamna Tonitza, vă mulţumesc. Pentru tot. Şi-a iubit  prietenii. A ştiut să-i facă să se simtă cu adevărat bine în preajma ei. Avea un fabulos simţ al umorului. Din doar două-trei vorbe putea contura o personalitate, o situaţie. Aproape că vedeai ce spune. Făcea crochiuri verbale…  Citea. Mereu şi mereu. Iubea literatura. Într-atât încât a adus-o pe scenă. Excelentele dramatizări pe care le-a făcut au devenit spectacole de referinţă. Între ele, cu majuscule, MAESTRUL ŞI MARGARETA. Pentru teatru, a scris despre teatru. A muncit în teatru. A iubit să “participe” la Teatru. Şi, mai presus de orice, i-a iubit pe artişti. Ştia că iubirea nu ceartă şi nu judecă, ştia şi că iubirea e sacrificiu asumat. A ales să meargă înainte. Până la capăt. Din iubire şi dintr-un fel de smerenie (smerenia care a făcut-o, poate, să nu publice niciodată un volum de poezie sau de proză), nicio clipă, nicio clipă Michaela Tonitza-Iordache nu a exersat “critica de teatru”.

Teatrul, pentru Michaela Tonitza-Iordache, a purtat un singur nume: Ştefan.

Despre Michaela Tonitza-Iordache nimeni n-ar putea vorbi mai bine şi mai frumos decât cuvintele lui Ştefan Iordache, despre întâlnirea lor care s-a transformat într-o poveste de dragoste de-o viaţă şi pe care le vom cita, întru aducere aminte, din cartea „Regele scamator”, scrisă de Ludmila Patlanjoglu şi publicată într-o primă ediţie la Editura Nemira şi în a doua ediţie la Editura Jurnalul.

„Mă duceam zilnic la Mamaia, la Modern, să fac plajă. Mă simţeam acolo ca în teatru, pentru că erau mulţi colegi de-ai mei. Aveam, mă rog, gaşca noastră – Girardi, Camelia Zorlescu, Ioana Manolescu, Traian Stănescu. Într-o zi, în băruleţul de la Modern am văzut o fată care bea citronadă. Şi-l întreb pe George Banu, că era şi el acolo, cine e domnişoara. „Michaela Tonitza”, zice. „Drăguţă fată”, zic. „Vrei s-o cunoşti”, zice. „Da”, zic. Şi aşa am cunoscut-o pe Mihaela care era pe atunci asistentă la Institutul de Teatru. Am stat de vorbă, a doua zi ne-am văzut iar, ne-am sărutat. Părea să se-nfiripe ceva serios. Şi cum auzisem că Mihaela era nepoata marelui Tonitza (de el ştiam chiar şi eu câte ceva) şi cum Mihaela era şi cu mama ei acolo, m-am simţit dator să mă arăt drept un om cultivat. Aşa că vorbeam tot timpul numai despre pictură. (…) Nu ştiu cât le-am impresionat pe Mihaela şi pe mama ei (când mi-a devenit nevastă, m-a întrebat ce mă apucase atunci, la mare, cu pictura), dar m-au invitat la ele la hotel să mă spăl, să fac un duş. Mi-au împrumutat şi nişte bani, că eu trebuia să plec şi ele mai rămâneau. Stabilisem cu Mihaela să ne întâlnim la Bucureşti, ca să-i înapoiez banii. Ne-am văzut într-un părculeţ, pe Căderea Bastiliei, lângă o unitate de pompieri. După vreo trei luni de zile de plimbări m-am hotărât dintr-odată s-o duc la Calafat şi să i-o prezint lui tata-mare. (…) M-am îndrăgostit pur şi simplu. Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ, gospodină. Am iubit-o şi-o iubesc. Mihaela a fost şansa mea. Şi cu asta am spus totul. (…) Mihaela a fost şansa vieţii mele.”

Print

4 Comentarii

  1. sergiu 15/03/2010
  2. ileana b 18/03/2010
  3. spectator 18/03/2010
  4. Mădălina 19/03/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.