Sunt puternic, puternic şi tânăr,
am crescut într-un sat cu zăpadă,
cu păduri întoarse de-a valma,
ce ajungeau până în prag,
am crescut singur şi gol,
cu o livadă, o puşcă de lemn şi un bunic
alb cum sunt zorii lăptoşi
care intrau dimineaţă de dimineaţă pe uşa deschisă
până la mine în pat.
Sunt tânăr, tânăr şi laş,
şi asta pentru că am crescut
ascuns, sălbăticit, pentru că acolo
până la şcoală mergeam prin pădure,
iar la întoarcere mirosul de fiară,
de zăpadă topită sub blana mare şi caldă a fiarei
mi se lipea de nări ca un alt simţ,
care mă făcea să mă mişc mult mai repede
şi mai sigur pe mine
şi fiecare crenguţă ruptă, fiecare zbor de liliac
erau atât de aproape
încât aş fi putut muşca din ele
să muşc,
să muşc cu putere înainte să urlu,
erau atât de aproape şi vii fiecare respiraţie
a fiinţelor mici şi a fiarei
încât le purtam cu mine dincolo de uşa de lemn a casei,
dincolo de barda ascuţită a bunicului,
dincolo de mângâierile reci ale bunicii,
până în somn, până în măduva visului care mă cuprindea
ca o rădăcină uriaşă de frasin ce-ascunde un foşnet de şerpi.
Sunt tânăr, puternic şi tânăr,
şi asta doar pentru că am văzut sângele la timpul lui,
scurgându-se cu grijă-n pământ,
doar pentru că am văzut mâinile bărbatului puternic şi îndurerat
fără vlagă, la vremea lor, doar pentru că
nimic nu s-a pierdut atunci de pomană,
ci în locul acela a crescut la început un copac,
apoi s-a lăsat o mireasmă
şi-n jur un puternic zgomot începea să se-audă
direct din plămâni
şi se împrăştia ca o ceaţă
în inima lucrurilor,
în iarbă, în pădure, în insecte şi flori
în lumea aceea verde verde şi luminoasă
cuprinsă de iarnă şi dor.
Print