Acum 25 de ani, l-a jucat pe cinicul, senzualul Conte de Valmont din „Legături primejdioase”, celebrul şi mult premiatul film al lui Stephen Frears. În 2012, John Malkovich, arogant şi blazat cum îl ştiu cei care-l urmăresc, se află la încă un experiment regizoral pe scenă, în cadrul unui proiect care a demerat în noiembrie 2012. La Théâtre de l’Atelier de la Paris se joacă „Legături primejdioase”, spectacolul pe care l-a montat după piesa lui Christopher Hampton, cu o distrubuţie în care a selectat actori cu vârste foarte apropiate de vârstele personajelor din romanul lui Chordelos de Laclos.
Producţia, pe care şi-a dorit-o „o combinaţie între secolul al XVIII-lea şi prezent”, este un vis mai vechi al taciturnului artist, care sfidează eticheta de zeci de ani, un vis care i-a stârnit imaginaţia încă din anii ’80, încă de la prima lectură a piesei, a povestit Malkovich însuşi, pentru a treia oară regizor în Franţa. În 2008, a câştigat chiar Premiul Molière pentru producţia „Good Canary”, după textul lui Zach Helm.
Cine este John Malkovich nu ştiu nici cei plini de admiraţie faţă de personajele pe care le-a jucat în filme bune, mediocre sau proaste – peste 70 la număr, aşa că puţin probabil să existe mulţi oameni care să le fi văzut pe toate. Cu siguranţă însă că şi printre cunoscători puţini sunt aceia care au idee despre unul dintre regretele lui John Malkovici, actorul în al cărui sânge curg tristeţea slavă şi scepticismul scoţian: acela de a nu se fi dedicat mai mult teatrului. Iată un exemplu, rar, de mare talent cinematografic ce socoteşte şi spune răspicat, fără farafâstâcuri teoretice, că filmul nu are profunzimea spectacolului de teatru. „N-are nimic din culoarea, nimic din textura, nimic din nuanţele care se adaugă, cu fiecare scenă, încontinuu, la teatru. Şi, bineînţeles, iată de unde aplecarea mea spre teatru. Eu a trebuit să mi-o adaptez şi să mi-o transform în altceva şi câteodată mi se pare că am reuşit, iar alteori n-am ieşit bine. Dar mi-e clar că în teatru am făcut o treabă mult mai bună”, îi explica actorul, acum câţiva ani, unui ziarist de la „The Guardian”. Şi adăuga: „Când m-am dus azi la aeroport să-mi iau bagajul, care era foarte greu, pentru că după filmare mă întorc la casa noastră din Franţa, unde o să stau şase săptămâni, mă simţeam aşa de bătrân şi de şubred. Şi m-am gândit dintr-odată «Ce ciudat e că acum sunt ca unul dintre tipii ăia pe care-i vezi la televizor din când în când şi ai impresia că ştii cum îl cheamă, cum arată, dar habar n-ai de unde-l ştii». Dar eu cred că aşa e firesc în actorie. Nu prea-mi fac griji din cauza asta”.
Un actor obosit, care a străbătut lumea-n lun şi-n lat, a sfidat făţiş tot ce a avut de sfidat – oameni, reguli, idei –, a mai şi jignit orgolii din când în când, s-a certat cu oficiali şi cu magnaţi de la Hollywood. Un om care citeşte mult, vorbeşte câteva limbi străine, urmăreşte ştirile din străinătate. Un om care nu prea se sinchiseşte de faimă şi nicidecum de convenţii, un bărbat care a avut mereu curaj să facă ce vrea, un fermecător şi un răzvrătit, o „trestie cugetătoare” care s-a născut la Illinois, într-o casă mare, dintr-o mamă care finanţa un ziar local şi un tată specialist în restaurare, care conducea o publicaţie de profil.
Micul John pare să nu fi fost niciodată mic, dacă-i citeşti biografia. Fascinat de bibliotecă şi de muzică, pasionat nespus de lumea sunetelor şi de plăsmuiri ale imaginaţiei pe care le vezi pe scenă, a încercat mai întâi musicalul. Ceva mai american nici că se putea. Apoi s-a dus la actorie, studiind la Illinois State University. În 1976, când avea 23 de ani şi abia terminase facultatea, a înfiinţat, împreună cu câţiva colegi, Steppenwolf Theatre Company, la Chicago. Azi regretă că n-a rămas acolo, c-a devenit un fel de vedetă în trupă, cu toate că şi alţii meritau asta, după cum mărturiseşte, şi că a fost prins în mrejele filmului, un carusel care l-a învârtit tare, ocrotindu-l, aducându-i senzaţii tari, dar nu fatale. În primii ani, activitatea de la „Steppenwolf” (orice asemănare cu romanul omonim al lui Herman Hesse nu este, bineînţeles, deloc întâmplătoare) i-a adus câteva roluri bune, în care şi-a făcut mâna, şi câteva premii.
Apoi a urmat Broadwayul, unde a debutat în „Moartea unui comis voiajor”, de Arthur Miller. El era Biff, iar Dustin Hoffman îl juca pe Will. Malkovich a câştigat dintr-un foc Premiul Emmy. Şi povestea a început cu adevărat. Broadway a fost trambulina spre lumea crudă a filmului, lume a şacalilor şi a diletanţilor pe care i-a ironizat sau chiar i-a ponegrit de atâtea ori. A făcut domentar, scurtmetraj şi film artistic. Nominalizările şi premiile, aproape la fel de multe ca filmele în care a jucat, nu i-au mângâiat orgoliul şi nu i-au îmblânzit asprimea faţă de ceilalţi şi faţă de sine însuşi. Să amintim, selectiv, aşa cum le păstrează memoria, măcar rolurile din „Being John Malkovich”, „Oameni şi şoareci”, „Viaţa lui Gustav Klimt”, „Legături primejdioase”, „Libertinul”, „Imperiul soarelui”, „Menajeria de sticlă”, „Inima întunericului”. Să amintim şi glasul lui, asociat acum cu un adjectiv îndrăzneţ, pus de un ziarist: „orgasmic”.
Să mai spunem, în acestă precară schiţă de portret, că John Malkovich s-a întors în America împreună cu cei doi copii ai săi şi cu Nicoletta Peyran, partenera lui de viaţă (la care se referă în public folosind numai expresia „mama copiilor mei”), după ce a locuit ani întregi în Franţa. Ar fi preferat Chicago, fireşte, dar ales Boston, împreună cu „mama copiilor lui”, pentru ca cei doi să poată învăţa la Liceul Francez. Dar de ce a părăsit Franţa? Nu, nu din cauză că a dezaprobat atitudinea ei faţă de războiul din Irak, ci dintr-un motiv mai concret. „A fost mai degrabă un fel de război pe impozite cu autorităţile franceze, care n-are legătură cu mine, ci cu copiii mei şi cu educaţia lor. Mama lor este originară din Europa şi noi nu suntem căsătoriţi, aşa că guvernul francez îi va aranja, probabil, şi asta va dura ani întregi. Ne-am făcut bagajele şi am plecat, ca să rezolvăm problema”.
Bineînţeles că îi e dor de Franţa şi de curtea în care se desfăta cu grădinăritul. Noroc că despărţirea n-a fost definitivă, aşa că vara e foarte posibil să dai de John Malkovich în vreun sătuc pitoresc, cumpărând brânză de la băcănie, singur sau împreună cu copiii. Atunci când nu e pe luminoasa Coastă Dalmată, unde are ceva proprietăţi, printre care şi niscaiva hoteluri. Şi nu uitaţi că este şi proprietarul unei case de modă, Mrs. Dudd, unde până acum a creat el însuşi două colecţii vestimentare pentru bărbaţi: „Uncle Kimono” şi „Tehnobohemian”. Deci cine e John Malkovich?
Print