Jules Verne la Théâtre du Soleil

Ariane Mnouchkine a împlinit anul trecut 70 de ani, iar teatrul din Cartuşeria pariziană, frumoasa instituţie pe care a fondat-o, are şi ea 45 de ani de activitate. Aşadar, nenumărate spectacole, idei minunate şi experimente interesante.

ariane-mnouchkine_276x200Anul acesta Théâtre du Soleil are o nouă propunere, după o idee a inepuizabilei Ariane Mnouchkine: un spectacol după Jules Verne. Se numeşte „Naufragés du Fol Espoir” („Naufragiaţii nebunei speranţe”) şi este construit pe o adaptare pentru scenă a unui enigmatic roman al ingeniosului şi mult îndrăgitului scriitor francez. Este vorba despre un roman publicat postum şi încheiat de fiul lui Jules Verne în 1909, sub titlul „Les Naufragés du «Jonathan»”, care spune povestea unor emigranţi – muncitori, meşteşugari, oameni de afaceri şi intelectuali – care pornesc spre Africa, dar eşuează pe o insulă, după ce vasul în care călătoreau se scufundă.

Presa franceză se întrece în elogii despre acest nou spectacol, care durează patru ore şi pune în lumină toate resursele unei regizoare căreia nimic din ce este posibil pe scenă nu-i e străin. Nu numai ideea în sine, aceea de a monta o piesă după Jules Verne, primeşte laude peste laude, ci şi montarea în sine, cu atât mai mult cu cât ea stă sub semnul artei cinematografice, mai exact al începuturilor ei. De cum păşeşti în Cartuşerie, spun criticii francezi, porneşti la drum pe mări şi ajungi pe o insulă misterioasă, întorcându-te în timp. În vara anului 1914, fascinantul domn Félix Courage, proprietarul vasului „Nebuna speranţă”, îşi împrumută grânarul şi angajaţii de la fermă unei echipe care turnează un film. Montarea, alcătuită pe două planuri – naşterea filmului şi povestea care a stat la baza obscurului roman (dispariţia în 1891, în apele mărilor sudice, în lumea de gheaţă a Antracticii, a arhiducelui Jean de Austria, care, luându-şi numele de Jean Orth, renunţase la rangul nobiliar şi se făcuse navigator) -, pune în lumină formele progresului la sfârşitul secolului al XIX-lea, epocă vitală în istoria omenirii. Cele patru ore de spectacol, susţin cei care l-au văzut, îşi poartă spectatorii într-un timp înţesat de descoperiri medicale, tehnice şi politice. Regizoarea povesteşte că, într-un moment în care se gândea să monteze Shakespeare, cu accent pe dimensiunea politică, a dat peste acest roman aproape necunoscut, în care a găsit „exact ce ne trebuia pentru a lucra pe un anumit sentiment al prezentului: această profetică dezvrăjire, singura care se întrezăreşte la orizont”. I-a făcut o infuzie de farmec istoriei închipuite de Jules Verne şi a rezultat povestea în poveste. În perioada dintre sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul secolului XX, povesteşte Ariane Mnouchkine, „se inventează totul, în spiritul unei formidabile credinţe în progres: curentul electric, telefonul, cinemaul, avioanele, submarinele, Freud, Marx… Totul este acolo pentru ca lumea să devină aşa cum părea să fie. Primul Război Mondial a fost prima lovitură pentru neţărmurita speranţă şi el a deschis drumul dezvrăjirii. Am vrut să ne cufundăm în epoca ce a precedat acest moment, să vedem cum ar fi putut arăta prezentul”.

Simplitatea mijloacelor pe care le pune la lucru celebra regizoare este remarcabilă, instrumentul de bază fiind secvenţa de film mut, care le impune celor 35 de actori din distribuţie o interpretare precisă şi le îngreunează misiunea, căci vocea nu mai are rol principal. Ceea ce nu înseamnă că Ariane Mnouchkine pune în plan secundar factorul „reverie”. Dimpotrivă, stârneşte în scenă furtuni pe mare şi ridică vânturi pentru a crea „o operă oceanică de o frumuseţe exaltantă”.

Print

Un Comentariu

  1. andrada 06/03/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.