O zi bizară, numai pună pentru închipuirea unui scriitor, a trăit săptămâna trecută România, o zi de marţi nefastă şi tristă sau poate veselă pentru bufonii şi înţelepţii dinlăuntrul sau din afara acestei ţărişoare care nu încetează a-l minuna pe măscăriciul vechi ca timpul. Aşadar, în Anul Domnului 2011, în ziua 25 a lunii octombrie, Regele Mihai al României împlineşte 90 de ani şi e primit în faţa Parlamentului să rostească un scurt discurs, în care deplânge soarta bătrânilor şi a românilor în general, mult prea încercaţi în ultimii ani de bufonii care trag sforile destinului, adică taie, taie şi iar taie – bugete, salarii, locuri de muncă, normalitate, demnitate etc. În aceeaşi zi, se stinge din viaţă un creator de teatru care a modernizat ca nimeni altul arta românească: Liviu Ciulei. Ca mulţi alţi artişti români importanţi din ultimii o sută de ani, moare în străinătate.
Două faţete cruciale ale secolului trecut au stârnit, aşadar, atenţia publică în aceeaşi zi. O atenţie vremelnică, ce durează câteva clipe, căci aşa este atenţia omului de azi, care nici la teatru nu prea mai rezistă mai mult de două ore… Discursul regelui a aprins comentarii şi opiniuni şi toată lumea dă-i şi luptă pe la televiziuni şi prin gazete. Că dacă ar fi mai bună monarhia, că dacă regele n-ar fi abdicat ş.a.m.d. Talk-showuri, invitaţi peste invitaţi la jurnalele de ştiri, mulţi neaveniţi, care au atâta legătură cu subiectul câtă am eu cu popia, editoriale prin gazete… Toate… pornind de la discursul regelui.
Liviu Ciulei a primit atâta atenţie câtă primeşte mai orice personalitate care, la un moment dat, inevitabil, trece în lumea de dincolo. Un articol informativ, cam acelaşi în toate ziarele, scris neutru, impersonal, rece, vânturând aceleaşi elemente de biografie şi fragmente din cuvintele rostite de împricinat la cea mai recentă ieşire în public, eventual frânturi din „ultimul interviu”… Reacţii de la aceiaşi oameni de teatru. Veşnica abordare, veşnica pomenire, într-o presă obosită, făcută de oameni obosiţi, care însă şi-au păstrat reacţia pavloviană la mirosul de cadavru. Presa e obsedată de viteză, important e să nu i-o ia altul înainte, nu ce şi cum scrie. E convinsă că aşa câştigă şi habar nu are că a păşit de multicel pe drumul pierzaniei. Cititorii cu mai mult de un neuron şi-i pierde pe zi ce trece… Dar nu contează numărul de neuroni ai cumpărătorului, ci numărul de cumpărători… Daţi-i, băieţi, înainte şi repede! E rost de rating şi de accesări pe site. Repede câteva poze cu mortul, două vorbe desperecheate despre vreun amor, despre lupta cu Securitatea…. Nu contează. Oricum, dacă e vorba despre moarte, vor citi şi cei care nu ştiu prea clar cine a fost împricinatul care şi-a dat duhul.
Nici gând să fi fost moartea lui Liviu Ciulei prilej de vreun editorial al vreunui mare formator de opinie, deşi subiectul era „cald, de actualitate”. Nici gând să fi lăsat vreo televiziune un spaţiu de o jumătate de oră – nu îndrăznesc a spune mai mult – pentru o discuţie live despre Liviu Ciulei. Prea greu. De ce să ne complicăm? Mai bine scotem înregistrarea emisiunii „Nocturne”, la care a participat regizorul, sau a emisiunii „Înapoi la argument”. Deh, fuse şi se duse.
Da, fuse şi se duse. Moartea lui Liviu Ciulei a rămas un subiect de o zi, pe lângă subiectele „tari”, „de actualitate şi de interes” – cum se ne pregătim tenul pentru sezonul rece, divorţul lui Demi Moore, vremea de mâine şi programul cinematografelor… Doar asta vrea cititorul, ce altceva şi-ar putea dori? Poate tot cititorul e cel care-şi doreşte puţină… propagandă electorală la moartea artistului? Doar „Evenimentul zilei” a găsit de cuviinţă să ne dea la „reacţii” cuvintele lui Traian Băsescu sau Mircea Geoană, care, desigur, şi-au exprimat regretul că… Ce relevanţă au comentariile celor doi împricinaţi la tristul eveniment îmi scapă.
Aşa presă, aşa public sau aşa public, aşa presă? Greu să mă dumiresc în ţărişoara voastră. Presa dă vina pe public, susţinând comod că „asta se cere”. Publicul dă vine pe presă, spunând că „asta se dă”. Şi tot aşa, mergem înainte, că înainte era mai bine, cum zice bancul.
Print