Anca Mihalache, studentă în anul I, Teatrologie, UNATC București
Lari Giorgescu este un tânăr actor absolvent al Universității Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ Bucureşti, promoţia 2008. A jucat în numeroase spectacole, printre care „D’ale noastre” de Gigi Căciuleanu sau „Emigranții”. A făcut o pauză între două repetiții pentru acest interviu, în timpul căruia am descoperit un om jovial, comunicativ, debordând de energie. Ne-am adăpostit în cafeneaua LaScena, aceeași în a cărei mansardă el poate fi văzut jucând în piesa „Emigranții” de Slawomir Mrozek.
Cine are nevoie de teatru?
Uite, eu acum repet la o piesă și una din replicile pe care le spun este „nu se poate trăi fără teatru”. Nu este un lucru pe care îl zic în glumă, este un lucru pe care îl spun cu tărie. (Se oprește pentru a-i cere chelnerului care ne întrerupe o ciocolată caldă). Eu cred că toată lumea are nevoie de teatru.
De ce?
O să te rog să mă lași să mă gândesc puțin, ca să îți dau niște argumente în care chiar cred… Pentru că am impresia că teatrul înseamnă foarte multe arte într-una singură. Eu merg des la teatru, însă e drept că nu sunt un spectator comun. Ceea ce e pe scenă mă încarcă într-un fel, e un fel de refugiu, mă duc pentru că am nevoie, am nevoie să văd oameni speciali, care pot să facă lucruri pe care nu le pot face eu, sau pe care cred că nu le pot face. Am nevoie să văd diferite moduri de a gândi asupra unei piese. Cum ziceai tu mai devreme, că preferi să citești piesa înainte de a merge să o vezi – și mi se pare cinstit așa, pentru că tu vezi lucrurile într-un fel și ești curios să știi cum le văd și ceilalți. Noi, oamenii, avem nevoie să aspirăm la mai mult decât suntem și am impresia că teatrul asta îți dă. Teatrul bun nu îți dă răspunsuri, ci doar indică întrebări, iar în momentul în care crezi că nu ai nevoie de asta e păcat, pentru că atunci devii destul de limitat. Teatrul te ajută să gândești, te ajută să îți pui probleme.Nu îți dă soluții…
Deci teatrul poate să facă o schimbare?
Dacă n-aș crede asta n-aș mai face teatru. Ce bine, mulțumesc că m-ai ajutat! Da, cred că teatrul poate să facă o schimbare! Te face să aspiri la mai mult, să îți dorești mai mult, de asta e artă.
Ce părere ai despre teatrul independent din țară?
Nu pot să vorbesc despre teatrul din țară, dar pot să îți vorbesc despre teatrul din București. Merg greu la teatru în afară orașului, dar atunci când vin montări aici merg cu drag. Mi se pare că în teatrul independent din București există o efervescență a unor niște tineri – pentru că teatrul independent este în mare parte făcut de tineri care nu își găsesc locul în teatrul de stat, dar totodată este făcut și de actori care își găsesc locul în teatrul de stat și vor mai mult. Am o părere bună despre teatrul independent, și efervescența asta despre care îți vorbeam vine din faptul că actorii nu sunt comozi și nu se mulțumesc numai cu ce fac în teatrul de stat și fac și lucruri de unii singuri. Eu trăiesc cu impresia că sunt într-o perioadă foarte bună de trăit în meseria asta.
În ce sens?
Nu se câștigă bine financiar decât în cazuri excepționale, dar sunt de părere că e o perioadă bună pentru că ai o libertate mare de exprimare, pentru că poți să fii creativ. Și oricum, dacă nu ești creativ ajungi să nu faci nimic, să nu ai de lucru, ajungi să nu ai ce să mănânci. Și mi se pare că posibilitățile de exprimare acum, mai ales în teatrul independent, sunt foarte mari. Sunt multe spații de joc, sunt mulți tineri care fac asta și asta e o dovadă că îi arde la ficați, că sunt niște oameni care nu pot fără. Și cred că ar fi constructiv dacă cei care fac asta ar merge și ei la teatru la rândul lor. Mi se pare că nu e suficient să lucrezi în teatrul independent sau de stat, dacă nu mergi să te interesezi despre ceilalți colegi ai tăi, să vezi ce fac, să vezi ce se întâmplă, să vezi!
Ai simțit vreo diferență între publicul de aici și cel din Paris sau Bruxelles unde ai fost în turneu cu „D’ale noastre”?
Da. Ei sunt obișnuiți să vadă mult mai multe lucruri decât vedem noi, și mi se pare că e o deschidere destul de mare, acolo piesele bune ajung ușor. La noi ajung destul de greu în festivaluri, și atunci cu foarte multe eforturi financiare și nu numai…
Deci spui că spectatorul este mai bine pregătit?
Da, cred că e puțin mai bine pregătit, pentru că i se oferă posibilitatea să vadă mai mult, și atunci când îți este dat să vezi ce se întâmplă peste tot e normal să fii mai bine pregătit. Dar noi l-am simțit foarte călduros și primitor. Eu mă uit la oamenii din jur, la echipa din D’ale noastre și mi se pare că sunt foarte devotați, foarte pasionați, iar eu mă simt la fel ca ei – atunci când fac un lucru prefer să nu-l mai fac decât să îl fac cu jumătate de măsură. Devotamentul, implicarea și faptul că știi foarte bine ce faci pe scen – pentru că la repetiții s-a repetat cum trebuie și lucrul cu Gigi a fost așa intens –, asta s-a văzut…
Cum e să lucrezi cu Gigi C[ciuleanu? Spuneai în multe interviuri că ți-e un adevărat mentor.
După părerea mea, Gigi Căciuleanu este ceea ce se poate numi artist. Toată lumea folosește termenul ăsta cu destul de multă ușurință, dar mi se pare că el este ceea ce se poate numi cu adevărat un artist.
Ce înseamnă un mentor?
Nu știu… e genul de cuvânt care nu intră în vocabularul meu. Eu nu pot să spun cuvântul ăsta: „mentor”. Gigi Căciuleanu este un artist de la care ai tot timpul de învățat. E un om care te îmbogățește. Adică în lucrul cu el devii un om mai bogat, pentru că are foarte multe repere culturale pe care le aduce de fiecare dată cu el la repetiții. Mă refer aici la poezie, la pictură, la sculptură… Atunci când îți vorbește, îți vorbește cu o lume foarte bogată – a lui… Și toată lumea asta o investește în tine. Mă gândesc acum de ce mă feresc de cuvântul ăsta, mentor.
Chiar așa, de ce?
Mi se pare că mă iscodești puțin… Pentru că eu nu știu ce înseamnă exact să ai un mentor, pot să spun că am niște repere, care sunt valabile pentru mine. Gigi Căciuleanu este unul dintre ele, Miriam Răducanu – unul dintre reperele de dinaintea lui Gigi Căciuleanu. Nu poți fără reperele astea și e foarte important să le ai, pentru că, fără ele, mergi așa, spre nicăieri…
În facultate ai avut repere? Mă refer la profesori.
Da… știi, atunci când intri în anul I la facultate ești așa, cu niște ochi enormi și niște urechi cât pâlniile pregătit să asimilezi cât mai mult, sau cel puțin așa am fost eu. Fiind gata să ascult pe oricine și să încerc să înțeleg sfaturile, indicațiile și să îmi dau seama ce este cu persoana aceea, ce fel de om e, cum mă vede el pe mine, cum mă pot îmbogăți eu de la el, e foarte greu să nu îi iei pe profesorii tăi drept repere în facultate. Dar mai apoi e foarte important să știi ce iei. Pentru că uite, spre exemplu, atunci când aveam cursuri comune cu Adriana Popovici, ea ne zicea ce să citim, ce să căutăm, ce să asimilăm și de fiecare dată ne spunea: „Înțelegeți ce încearcă să spună omul acolo și încercați să îl contraziceți, pentru că așa e constructiv.” Întrucâtva eu am înțeles foarte bine ce vrea să zică, pentru că este un lucru subiectiv meseria asta, și unele lucruri funcționează pentru tine, altele nu funcționează și nu poți să fii creativ, să mergi mai departe, dacă tu crezi că lucrurile sunt numai într-un fel. Ele pot să fie în foarte multe feluri, pot merge în foarte multe direcții, important e ce iei tu din ele, ce îți servește ție. Și așa se întâmplă că ai nevoie să știi… Ai nevoie să știi cine este Cehov, cine e Stanislavski, cine e Grotowski și toți ceilalți, ai nevoie de aceste lucruri, nu poți să crezi că te-ai născut acum și nu sunt niște oameni înaintea ta, care au muncit, au descoperit, contestându-i pe oamenii ăștia fără să știi despre ei. Mi se pare că cel mai ușor este să contești un lucru, să spui „nu-mi place”. Trebuie să ai o bază foarte solidă ca să contrazici ceva, ca atare nu poți să contești un om dacă nu știi nimic despre el. Dacă nu-i știi bine teoriile, dacă nu știi foarte bine despre ce vorbește. Adică mai întâi trebuie să înțelegi. Și de asta e greu…
Crezi că există roluri mari și mici, în ceea ce privește influența pe care o au asupra ta?
Pe mine tot ce fac mă influențează în egală măsură, dar în moduri diferite. Pentru mine travaliul pentru un rol este un travaliu destul de chinuitor, pe mine mă urmăresc lucrurile acestea, le iau cu mine în ce fac, în viața mea. Lucrul la un rol mă face să visez noaptea, să îmi dau replici în somn, să am spasme, să mă gândesc tot timpul, să vorbesc pe stradă și să mă vadă oamenii și să mă întrebe de ce dracu vorbeam atunci singur…
Nu e puțin destabilizator când un rol intră atât de mult în viața ta? Poți face asta? E sănătos?
Nu știu dacă e sănătos, dar știu că nu pot altfel. Pentru că, dacă nu mă costă, înseamnă că ceva nu e în regulă sau o să iasă ceva superficial. Ceva nu e în regulă atunci când nu e greu. Bun, trebuie să te și detașezi, ai nevoie de pauze, și ca să te detașezi – pentru că nu poți s-o ții așa, non-stop, să fii cu motoarele turate tot timpul, că înnebunești – atunci te uiți la un film, ieși cu prietenii și vorbiți despre orice altceva, te duci undeva în munți și rămâi singur cu tine și îți încarci bateriile ca să poți să le descarci mai apoi…
În ce crezi?
În foarte multe lucruri. Cred foarte mult în doamna Miriam Răducanu, cred foarte mult în familia mea, în prietenii mei, cred în profesia asta pe care mi-am ales-o, şi mai presus de toate astea în Dumnezeu… în multe lucruri cred. Mi se pare că dacă nu aș crede ar interveni chestia asta cu „La ce bun?”. Cred în faptul că mâine va fi mai bine decât astăzi, că altfel nu aș avea de ce să mă trezesc.
Print