Lautrec şi spectacolul de formă

Unul dintre noile spectacole pe care Teatrul Metropolis le-a scos la rampă toamna asta este „Lautrec la bordel”, după Mario Moretti, în regia lui Horaţiu Mălăele, care a avut premiera oficială săptămâna trecută.

Creaţie de atmosferă ce reconstituie Parisul decadent fin de siècle, recurgând la multe momente de musical, spectacolul anunţat de instituţia-gazdă cu multă vreme în urmă se concentrează pe strălucirea, senzuală şi bolnăvicioasă, care stă ca o mască pe chipul oraşul putred şi, de asemenea, pe chipurile fiinţelor triste ce-l locuiesc. De fapt, biografia lui Toulouse-Lautrec, întruchipare tipică sfârşitului de secol XIX a artistului damnat, este un pretext vag conturat scenic pentru un spectacol în care primează culoarea, muzica şi mişcarea, o încercare de cabaret ce aspiră la statutul de reflecţie artistică despre coabitarea dintre tragic şi comic într-o lume condusă de umori.

Cum spuneam, regizorul Horaţiu Mălăele a ales să se axeze pe ceea ce se vede din Parisul aflat la crepuscul, un crepuscol al valorilor, un creuzet al plăcerilor încurajate de libertatea conştiinţei şi de libertinajul ce derivă, uneori, din ea. Decorul lui Dragoş Buhagiar, căruia spectacolul îi este mult îndatorat, ne invită în salonul unui lupanar, spaţiu de trecere în care predomină, fireşte, roşul. Prin acest spaţiu, înzestrat cu valoare simbolică, trec clienţii spre camerele plăcerilor cumpărate. Tot prin el ajungem noi, spectatorii, dincolo de ce se vede, dincolo de strălucirea şi uşurinţa bordelului. De altfel, ideea de trecere dincolo ne e sugerată de structura mobilă a decorului şi, cel mai evident, de capacul care se deshide şi lasă la iveală o lume subterană a matroanelor, o grotă a luminilor difuze, în care străpâneşte femeia carnală. Într-un fel, spectacolul merge puţin mai departe de clişeul prostituatei-victimă. În lumea subterană, vânzătoarea de plăceri de la lupanar devine stăpâna plăcerii, râvnită de toţi, de la cerşetor la omul de stat, femeia accesibilă doar contra unui preţ pe care, într-un Paris al contrastelor, nu şi-l permite oricine.

Cât priveşte alcătuirea spectacolului, ea păcătuieşte printr-o evidentă lipsă de echilibru între fond şi formă. Forma acoperă fondul, care devine şovăitor şi opac. Dacă şi-a propus numai să sugereze o atmosferă şi să întrupeze pe scenă secvenţe din existenţă hedonistă a nefericitului pictor Toulouse-Lautrec, pe care disperarea l-a aruncat într-o viaţă promiscuă şi căruia bordelul i-a devenit casă, atunci, regizorul a reuşit. Dacă a vrut ca acest spectacol să fie mai mult, atunci, a dat greş. Nimic din emoţia pe care ar trebui s-o stârnească povestea pictorului interpretat de George Ivaşcu nu a ajuns, cel puţin la reprezentaţia de săptămâna trecută, în sală. Asta, în primul rând pentru că povestea, spusă în câteva scene, nu pătrunde dincolo de suprafaţa pitorescului personaj, nu ajunge la drama „piticului” băutor de absint şi iubitor de femei. Pe de altă parte, în abordarea propusă de regizor, care subsumează totul ideii de mască dincolo de care se ascunde un imens gol (machiajul este un sprijin important în acest sens), culoarea, muzica şi dansul copleşesc individualitatea actorului. În afară de George Ivaşcu şi de Vlad Ivanov, ale căror personaje regizorul le-a construit astfel încât actorii să-şi poată dezvălui, în limite, priceperea şi farmecul pe scenă, ceilalţi membri ai distribuţiei alcătuiesc o masă amorfă. Târfele anonime care populează celebrul Montmartre sunt o masă de carne lascivă, din care se iţesc măşti triste, sub care se ascund figuri pe care nu le ghicim. Muzica şi explozia de culoare din costume şi decor la fac un deserviciu. Exteriorul înghite interiorul şi pe scenă rămân doar nişte forme, un grup care se mişcă demonstrativ, uneori redundant, pentru a crea atmosferă. Atmosferă găsim, cum spuneam, chiar cu asupra de măsură, dar ideea rămâne învăluită în ceaţă şi, ca atare, emoţia nu se naşte. Iar atmosfera care nu provoacă emoţie este foar o formă ce nu se sprijină bine pe fond. Exteriorul afectează negativ şi personajul principal, arătat numai în latura lui vizibilă, imposibil de salvat prin dramaticul monolog din final.