Legea etichetelor moi sau circul bate teatrul…

Acum un an, cam prin aceeaşi perioadă, teatrele din România treceau printr-una dintre cele mai grele perioade din ultimii mulţi ani. Disponibilizări în masă, departamente întregi care au dispărut, salariile scăzute, retragerea sporurilor… Între timp, lucrurile nu s-au rezolvat, nici pe departe… Doar că, în spirit tipic românesc, a început să acţioneze păgubosul „Asta e… Noi să fim sănătoşi. Se poate şi mai rău.” Aşa că „răul” a devenit normalitate, a intrat într-un aşa zis „firesc”, iar lumea a mers mai departe şi teatrul odată cu ea. 

Puterea obişnuinţei, deopotrivă cu neputinţa şi cu o anume moliciune mioritică au făcut ca lucrurile să fie acceptate ca atare după câteva săptămâni de cârcoteli, pe ici, pe colo, prin presa deja aflată într-un soi de moarte clinică. Şi fiecare se descurcă cum poate, fără să-şi mai pună problema că, deşi e actor angajat la unul dintre cele mai importante teatre din Bucureşti sau din ţară de ani buni, deşi joacă în n spectacole, deşi, deşi, deşi… are un salariu care se învârte în jurul sumei de 10 milioane. Că deşi lucrează într-o universitate sau într-o altă instituţie de învăţământ îi este jenă de el însuşi să se uite la sfârşitul lunii pe fluturaşul de salariu, îndurând la infinit umilinţa de a nu-şi permite un kilogram de cireşe în plus sau o bluză, decât dacă e de la reduceri… Respectul de sine şi respectul faţă de propriile studii, faţă de propria profesie se face ferfeniţă şi întreaga ierarhie de valori se răstoarnă…

Rezultatele dezastruoase de la bacalaureat, care au ţinut prima pagină a ziarelor şi ore întregi din programele de ştiri în ultima săptămână, sunt o consecinţă firească a acestei subtile şi programate spălări pe creier care se practică în România în ultimii ani şi care va avea consecinţe şi mai crunte pe termen lung. Subminarea lentă şi sigură a forţei culturii, în primul rând printr-o sărăcire permanentă duce în fiecare zi mai mult la ideea că nu trebuie să ne luptăm decât pentru ceea ce ne este absolut necesar supravieţuirii. Duce la o animalizare dureroasă în care orice produs cultural, fie că e carte, teatru sau altceva devine doar un moft, ceva la care se poate renunţa cel mai uşor…

Ei bine, în această lume în care mai degrabă se supravieţuieşte decât se trăieşte unii se luptă să facă teatru, pe bani umilitori, iar alţii, propun legi abracadabrante pe bani ameţitori… „Eticheta te răneşte. Creează disconfort. Dacă încerci să o tai poţi să distrugi haina.” Ar putea fi o reclamă neinspirată la te miri ce produs sau ar putea fi o replică dintr-o piesă comico-absurdă. Numai ceea ce este n-ar putea fi… într-o lume normală. Adică o propunere pentru o lege. Şi nu orice lege, ci a etichetelor moi la haine, propunere reală făcută acum câteva zile de un deputat PDL. Ce arată toată această poveste? Ceva ce absolvenţii de liceu care n-au reuşit să promoveze bacalaureatul anul ăsta (din cauza camerelor, căci dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit… la fel ca în ceilalţi ani, când situaţia ar fi arătat perfect identică în condiţii similare), ceva ce ei au fost de mult făcuţi să înţeleagă: că în România profesionalismul şi valoarea sunt invers proporţionale cu retribuţia lunară şi că la mare căutare sunt impostura, prostia, incultura şi şmecherismul descurcăreţ.

Unde e Caragiale să scrie o comedioară despre… etichetele care jenează?!

Print

Un Comentariu

  1. Donekypapuas 14/07/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.