Leonce, Lena şi “disciplina creatoare”

“Mâine seară o luăm de la început” îşi avertizează în cel mai pur stil shakespearian prinţul Leonce supuşii – mai mult spectatori şi mai puţin actanţi ai regatului său. Aceasta pare să fi fost şi deviza celor implicaţi într-un fel sau altul în Festivalul Naţional de Teatru – actori, organizatori sau public. Timp de zece zile, seară de seară, acestea erau cuvintele de despărţire, la ieşirea din teatre, înlocuind civilul “Pe mâine.” Iar zilele chiar au fost pline, reuşind să ofere acea imagine concentrată a teatrului românesc din ultimele douăsprezece luni, scop propus de directorul artistic şi selecţionerul unic al festivalului, Alice Georgescu. Şi, într-adevăr, imaginea este reconfortantă, îmbucurătoare, iar inimile noastre (de frumoşi făcători, simpli mergători sau urâţi comentatori) parcă vin la loc. La acel loc în care, de ceva timp, nu mai ajunseseră atât de multe spectacole bune deodată. Alături de ele – o serie de evenimente conexe: ateliere, conferinţe, discuţii libere cu artiştii, lansări de carte, programe radiofonice speciale, care, cu toatele, parcă au mai decantat această imagine. Sigur că observaţiile au apărut deja şi vor continua până la următoarea ediţie a festivalului, dar e ştiut şi dovedit ştiinţific că bârna este mai mare (şi adesea mai zgomotoasă) decât paiul.

Foto Maria Stefănescu

Deschiderea oficială din Sala Mare a Teatrului Naţional a fost, la rândul său, marcată de discursul în limba maghiară al Ministrului Culturii din România, dar şi de frigul amintind de sfârşitul anilor ’80, “detalii” care au umbrit întrucâtva o seară ce se anunţa minunată: spectacolul Teatrului Naţional din Budapesta cu piesa “Trei surori” de Cehov, în regia lui Andrei Şerban. În schimb, un kilometru mai la vest, în Sala Izvor a Teatrului Bulandra, se crea acel moment rar (şi cu atât mai preţuit), acea clipă unică, atât de prielnică emoţiei, când amintirile însorite ale celor care le aveau se îngemănau cu senzaţiile celor care le trăiau, poate, pentru prima dată. La câteva zile după trecerea lui Liviu Ciulei în visul cel senin al morţii, şi la câteva decenii de la spectacolul său de referinţă cu “Leonce şi Lena”, în acelaşi spaţiu teatral, spectator şi actor deopotrivă făureau împreună un miracol, apt să închidă cercul magic de energii. Prilej oficial: montarea aceleiaşi piese de Georg Büchner, la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, în regia lui Tompa Gábor.

Dar încă o cronică elogioasă la un spectacol ce a avut premiera la finele anului trecut, sau o altă analiză a textului şi a transpunerii sale scenice n-ar face acum decât să completeze un inventar prea puţin folositor cititorului-spectator, ci util, poate, doar unei arhive a teatrului. Ca urmare, cele câteva imagini însoţitoare pot înlocui cu succes mii de cuvinte. În schimb, mi-aş permite aici un laudatio lucid pentru trupa de actori şi directorul-regizor al companiei, fără teama de a fi acuzată de vreo părtinire sau conflicte de interese. Oricare martor-spectator al celor trei spectacole ale Teatrului Maghiar din Cluj invitate în FNT (“Leonce şi Lena”, “Strigăte şi şoapte”, “Unchiul Vanea”) pare să fi ajuns la o astfel de concluzie.

Foto Istvan Biro

Luciditatea, însă, vine din studiul unui text fundamental despre teatru, scris în urmă cu mai bine de două secole. Denis Diderot, personalitate multilaterală a culturii universale (filosof, scriitor, om de ştiinţă, critic de artă) este autorul “Paradoxului despre actor”, lucrare ce avea să influenţeze mari practicieni şi teoreticieni de mai târziu: Stanislavski, Brecht, Grotowski, Brook. Or, chiar din paginile acestei scrieri par a fi desprinşi actorii despre care vorbim, dovedind că au înţeles paradoxul teatrului, singura formă de artă în care opera (rolul), materialul (corpul, vocea) şi creatorul (actorul însuşi) sunt unul şi acelaşi lucru. Căci numai astfel se explică accentul vizibil pe care îl pun pe meşteşug (prin studiu, tehnică actoricească, travaliu, repetiţii), fie şi în defavoarea unei “sensibilităţi” – la mare preţ printre alţi colegi de breaslă. Şi astfel materializează teza principală a lucrării lui Diderot, care susţine că imitarea sensibilităţii reprezintă, de fapt, figurarea ei superioară. Şi că teatrul nu înseamnă “a simţi” sau actorii – nişte “posedaţi”, ci “simţirea simţirii” şi redarea semnelor exterioare ale sentimentului, prin raţiune şi control al jocului.

Îndrumaţi nu numai regizoral, ci şi managerial de Tompa Gábor, aflat de 21 de ani la conducerea Teatrului Maghiar de Stat Cluj, membrii trupei dovedesc acea disponibilitate scenică generată de etica actoricească, disciplina creatoare şi simţul colectivităţii, propovăduite, la vremea lui, de Stanislavski. Căci disciplina militară de care are uneori nevoie actorul conduce – cel mai adesea – către o stare favorabilă creaţiei. “Starea de graţie”…

Foto Maria Ştefănescu

Prin multe încercări a trecut directorul Tompa de-a lungul acestor ani (câteva – mărturisite cu umor într-o conferinţă a ediţiei de anul trecut a Festivalului Naţional de Teatru), dar pare-se că le-a depăşit cu aceeaşi maturitate pe care i-o regăsim la nivel artistic, în toate producţiile sale. Cum nici la montarea piesei “Leonce şi Lena” nu a fost ferită de pericole sau posibile tentaţii, care, într-un final, i-au devenit arme pentru un spectacol remarcabil. Este vorba, mai întâi, de confruntarea cu legenda profesorului său, Liviu Ciulei, prin care îşi învinge cu succes obsesiile ce l-au marcat atâţia ani. Apoi, de tentaţia de a compara până la politizare două realităţi distincte, separate, ce-i drept, de aproape două secole şi imense diferenţe sociologice, dar apropiate ca înţepenire în proiectul post-revoluţionar: o Germanie mult fărâmiţată în state şi stătuleţe, insensibile la efectele Revoluţiei Franceze din 1789, şi o Românie blocată după 1989 precum un cobai într-o roată de alergat. Deşi mărturisită ca atare de către regizor, intenţia se materializează însă într-o estetică teatrală ce îi poartă marca, de ani buni înregistrată. Ca şi scenografia şi costumele Carmencitei Brojboiu, care împlinesc conceptul prin formă, înfăţişând – prin spaţiu şi personaje – “arcul peste timp”. Să fie o veche uzină comunistă, acum în pragul demolării, sau un fost palat regal, căzut în ruină – acest spaţiu scenic? Iar ele, personajele care îl populează, de unde vin? Dintr-o monarhie absolută, pre-revoluţionară, sau dintr-un secol romantic? Şi, mai ales, încotro se duc, după atâta amar de amorţeală prăfuită?

Foto Maria Ştefănescu

Or, aici intervine iarăşi măiestria lui Tompa Gábor, care, faţă în faţă cu textul piesei, îl decojeşte până la sâmbure, foaie după foaie, sau cutie după cutie, precum lumea imaginată de Büchner, fără a dezechilibra vreo clipă întregul. Şi regăsim în spectacol toate influenţele ce au marcat geniul unui autor mai presus de vremurile sale: de la Shakespeare la teatrul absurdului, trecând prin Romantism, ca rebeliune la Clasicism. Prinţul Leonce e nebun sau înţelept, bufon sau paiaţă, e Hamlet sau Romeo? Prinţesa Lena e Julietă sau Ofelie? Servitorul Valerio e sclavul lui Plaut sau sluga lui Molière? Iar guvernanta are acelaşi “gând” cu al doicii Fedrei sau a Julietei? Până şi clipa unică faustiană apare, cât să încurce şi mai tare lucrurile. Rezolvarea vine însă din transformarea limbajului piesei în pur limbaj scenic, în care jocurile de cuvinte devin jocuri de mişcare. Starea teatrală este revelată ca reacţie a gândirii regizorale străbătând fiecare gest, cu origine directă în opera literară, fără pericolul redundanţelor.

Foto Istvan Biro

Iar arta şi disciplina creatoare a actorilor – susţinuţi de song-urile lui Vasile Şirli şi coregrafia lui Florin Fieroiu – nu fac decât să slujească această concepţie. Descompusă în cadre, mişcarea scenică redă o succesiune de fotografii reuşite, precum instantaneele surprinse de guvernanta-doică în călătoria iniţiatică a Lenei către idealul iubirii. Nimeni nu este prins pe picior greşit, de la gestul minimal până la scenele de ansamblu, de la nodul la batistă, ce ar trebui să îi amintească regelui de poporul uitat, până la scena consilierilor curţii, multiplicaţi prin pantofii scoşi cu supunere. Gest, mişcare, voce, cuvânt, cântec – cu toatele subsumate unei gândiri regizorale fără menajamente – conduc înspre acel ideal formulat interogativ de prinţul Leonce: “Să deschidem un teatru?” Nu mai e nevoie. El există deja.

Teatrul Maghiar de Stat Cluj: “LEONCE ŞI LENA” de Georg Büchner

Distribuţia: Loránd Váta (Regele Peter din Regatul Popo), Balázs Bodolai (Prinţul Leonce, fiul său), Enikő Györgyjakab (Prinţesa Lena din Regatul Pipi), Gábor Viola (Valerio – Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar), Emőke Kató (Rosetta), Csilla Varga (Guvernanta), József Bíró (Maestrul de ceremonii), Attila Orbán (Preşedintele consiliului curţii), Sándor Keresztes (Şeful poliţiei), Ferenc Sinkó (Al doilea poliţist), Ervin Szűcs (Învăţătorul), Lehel Salat (Predicatorul curţii), Róbert Laczkó Vass (Primul consilier al curţii), Szabolcs Balla (Al doilea consilier al curţii), Alpár Fogarasi (Al treilea consilier al curţii), Melinda Kántor (Al patrulea consilier al curţii)

Regia: Gábor Tompa

Decorul şi costumele: Carmencita Brojboiu

Dramaturgia: András Visky

Muzica: Vasile Şirli

Coregrafia: Florin Fieroiu

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.