Leopoldina Bălănuță: Artiștii, aceste părticele ale lui Dumnezeu…

Un om care a vrut să schimbe lumea și o actriță a tăcerilor dintre versuri. Iată ce a fost, înainte de toate, Leopoldina Bălănuță, Poldi pentru apropiați, stinsă din viață într-o toamnă de la care au trecut douăzeci de ani.  Într-o lume în care există o mare sete de afirmare, din ce în ce mai mare, o schiță de portret ar putea aduce aminte de un alt fel de actriță și de o altă înțelegere a profesionalismului.

Era toamna târziu când a murit actrița care tot repeta ce frumos e să trăiești. Ovidiu Iuliu Moldovan a povestit: „Era o toamnă târzie, o toamnă bolnavă, frumoasă, cu seri ce se prelingeau dincolo de miezul nopţii, acolo la Vama Veche. A fost ultima oară când Poldi a văzut marea. Stătea întinsă pe nisipul fin ca un val de mătase. Soarele era blând, mângâietor şi, din când în când, Poldi se arunca în mare, înota sau privea cerul şi apoi îşi aşternea gândurile pe fâşia aceea de nisip, vorbindu-mi despre bucuria de a trăi. Este o întâmplare ce mă leagă de ea în arcul ultimei dorinţe înainte de moarte: să vadă marea. Un presentiment? M-am grăbit, ca prieten, să-i împlinesc această dorinţă.”

Se întâmpla după ani de gânduri şi poezii recitate, de roluri jucate mereu altfel, la teatru sau în faţa camerei de luat vederi. Leopoldina Bălănuță își demonstrase calitățile de actriță, interpretase partituri importante, colaborând cu regizori dintre cei mai diferiți. Toate, după ce descoperise libertatea şi credinţa, într-o epocă legată în lanţuri, după ce emoţionase şi înfricoşase, prin glasul şi tăcerile ei, atât poporul care nu se dezlipeşte de televizor, cât şi pe cel care merge la teatru. Trecuseră câteva decenii după ce tânăra fiică de preot, născută într-un burg din Vrancea, absolvise IATC-ul, în 1957, la clasa Mariettei Sadova şi a lui Marcel Anghelescu, şi debutase la Bucureşti, în regia lui Ion Cojar, jucând-o pe Velea din „Prima întâlnire” de Tatiana Sîtina. Iar rolul cu care şi-a încheiat lucrarea („lucrarea”, fiindcă pentru ea arta era o formă de religiozitate, cum a mărturisit adesea) a fost cel din „O batistă în Dunăre” de D.R. Popescu, la Naţional, montat de acelaşi regizor…

Arta, „o ştafetă a Dumnezeirii”

Leopoldina Bălănuţă a făcut film şi teatru în căutarea diferenței, nu a repetiției, în căutarea autenticității, nu a imitației. Într-unul dintre interviurile realizate de Viorica Ghiţă-Teodorescu (strânse în volumul „Lepoldina Bălănuţă – şoapte şi lacrimi”), actriţa explica: „Acesta a fost supremul vis al vieţii mele în artă: să nu-mi plimb propria personalitate în personajele ce mi-au fost încredinţate, ci, printr-un efort suprem de imaginaţie, să fac posibil un chip cât mai apropiat personalităţii personajului. Truda să fie mai grea în a găsi ceea ce le deosebeşte de mine, şi nu ceea ce le apropie. Idealul ar fi ca întruchiparea personajului să nu fie niciodată gata. Nu-mi place să spun niciodată: Asta e! Totul aş vrea să rămână în acel spaţiu al spiritului în care mai e posibilă mişcarea, devenirea.”

Mai ales cei care au ascultat-o recitând, măcar în înregistrări, dacă nu pe viu, ştiu despre ce e vorba. Cine a văzut-o jucând în piese de Caragiale, Ibsen, Ostrovski, Cocteau, Băieşu, în „Trilogia antică” sau „Livada de vişini” semnate de Andrei Şerban, în „Antigona”, „Raţa sălbatică”, „Unchiul Vanea” sau „Doi pe un balansoar”, precum şi cei care şi-o amintesc din multele filme în care a jucat ştiu că e vorba despre arta de a fi actor mai ales dincolo de cuvinte, despre unicitatea care trece dincolo. Unicitate pe care ea însăşi o descria astfel: „Unicitatea e deplinul har pentru că are forţa de a trece şi dincolo, în lumea umbrelor. O personalitate unică are privilegiul de a nu fi multiplicată. Doar Dumnezeu, unicul, în marea lui generozitate, s-a gândit să trimită părticele din el printre noi, numindu-le Bach, Mozart, Beethoven, Shakespeare, Homer, Dante, Eminescu şi Nichita. Dar mereu şi mereu, aceste părticele ale lui Dumnezeu sunt numai artişti. Şi doar prin ei vom fi reperaţi de oaspeţii cosmici. Întotdeauna arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii.”

Actriţa care a vrut să lase lumea altfel

A fost o actriţă iubită. De pretenţioşi şi de intelectualii sau neintelectualii de provincie, lume pe care o îndrăgea şi pe care a cutreierat-o mai ales cu spectacolele de poezie, visând s-o schimbe, adică să-i pună în faţă frumuseţea şi adevărul care o vor elibera. „M-am îndemnat să mă alătur prin ceea ce fac eu acelei categorii umane care doreşte din tot sufletul să nu lase lumea în starea în care a găsit-o”, povestea într-un interviu din volumul amintit. „Pentru că generaţia mea a găsit o lume jalnică. A găsit o lume bântuită de nebuni care s-au substituit lui Dumnezeu şi au transformat pământul ăsta hărăzit să fie rai pentru noi toţi, au transformat pământul ăsta în iad. Eu stau şi mă gândesc cu oroare că de când m-am născut n-a fost o clipă de pace pe pământ. (…) Ce mă cutremură este că aceşti nebuni, care ne-au decis nouă viaţa şi destinul, au forţa viruşilor, molipsesc mulţimile de ură şi de vrajbă, parcă îşi varsă peste lume, peste cei din jur, propriile dezechilibre, propriile tumori, propriile miasme scârboase. Mă gândeam câte dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, parcă în ultimele zile ale existenţei lui: dacă Dumnezeu ar coborî pe pământ ar muri de infarct. Şi tot el spunea: Doamne, am obosit aşteptându-te!”

A jucat patetic şi pe scenă, şi în afara ei, într-o vreme opresivă, într-o țară în care să faci artă însemna să te apropii, cu un preț, de libertate. Şi-a asumat patetismul, unul nobil, de a fi un poem cu mesaj, un poem incomod pentru spiritele leneşe şi îngăduitoare cu sine, de a fi, cum a caracterizat-o Emil Botta, „o poezie pe care n-am apucat s-o aştern pe hârtie”. Privită astăzi, la peste douăzeci de ani de la dispariție, personalitatea ei rămâne un capitol special din istoria teatrului românesc. Iar vocea actriței, așa cum a fost ea înregistrată în destule spectacole și recitaluri, așa cum o putem asculta în destule filme, rămâne o marcă înregistrată.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.