Lovitură cu mănuşi

Of, dragii mei, bănuiesc că vă trece prin cap că, aidoma clownului, nici bufonul n-are chef să facă spirite din culcare până-n sculare. Pardon, invers. Bine c-am văzut, ca ştiu că abia aşteptaţi să mă prindeţi la cotitură. De multe ori bufonul e mai blazat decât motanul din poeziile poetului vostru naţional. O ştiu din proprie experienţă, aşa că vă zic să nu care cumva să-i daţi crezare vreunuia care vă spune contrariul, că nu face decât să vă vândă gogoşi, pentru că are şi el un mit de întreţinut.

Săptămâna care a trecut am răsfoit, like always, paginile de cultură ale ziarelor româneşti (mă rog, ce înţeleg ele prin cultură…) şi revistele culturale. Comentarii diverse despre Festivalul Internaţional Shakespeare, anunţarea noului spectacol al lui Felix Alexa, câte ceva – firav tare – despre festCo… Şi tot navigând bufonul plictisit prin minunea de Internet, dă de un comentariu la “Google ţara mea”, spectacolul regizat de Alexandra Badea la Teatrul Foarte Mic, pe care, cu voia dumneavoastră, l-a şi văzut, şi îşi zice să citească să vadă ce zice un cronicar consacrat.

Şi, dragii mei, jos pălăria! Atâta iscusinţă trebuie să recunosc, m-a fermecat. Mi-am spus “da, domnule, să-i dăm cezarului ce-i al cezarului” fiindcă cine ştie cunoaşte. Aşa că vă zic şi dumneavoastră, să nu cumva să pierdeţi.  Numai un pişicher poate să rămână şi-n cărunţă, şi-n teleguţă. Cu alte cuvinte, autoarea textului (“cronică” nu i-aş zice) ne vorbeşte, pasămite, despre spectacolul pomenit. Ne împărtăşeşte cam artificial amintiri din copilărie, mai exact despre un coleg ţigan – eu folosesc cuvântul pe care socitatea voastră îl afuriseşte, că un individ care e personaj nu poate fi dat în judecată – discriminat de toată suflarea românească. Prilej să facă pasul următor, o consideraţiune cu caracter general despre cum ne mănâncă prejudecăţile. Apoi, tot generalizant, conchide autoritar: “Ne-am bălăcit încă de mici, fără să vrem, într-o uriaşă minciună din care şi azi ne e greu să ieşim. Dacă teatrul ne ajută să facem un pas în plus pe drumul acesta, înseamnă că el şi-a atins unul dintre cele mai importante scopuri, iar spectacolul ”Google ţara mea” face exact acest lucru. Aprig mai combate!

Pasul 3 (când am ajuns aici, aşteptam sincer să aflu opinia despre spectacol, sperând că mă fericeşte soarta cu o analiză, oricât de mică, dar subestimam abilitatea autoarei). Constatarea că regizoarea merge, în spectacolele sale, spre “abstractizarea expresiei teatrale”, iar în “Google ţara mea” dă înapoi pentru că n-o înţelege lumea (şi de vină e lumea, fără îndoială, susţine autoarea).

Cu alte cuvinte, ca s-o zic pe şleau, preţ de câteva mii de semne se face că ne spune ceva. Nici vorbă să-şi exprime cu adevărat o opinie despre el, rezumându-se la o consideraţiune despre o societate ca a noastră, reflectată în spectacol. Tot în general. După care îşi pune elegant, ca pentru colegi, mănuşile pentru o lovitură de maestru. Iată cum şi-a tălmăcit Yorick ideea, exprimată în ultimele rânduri: spectacolul e tezist, câtă vreme nu prea găseşte mijloace artistice (inclusiv scenice) care să arate “originalitate şi subtilitate” şi iată de ce ”«forţa castratoare» a profesorilor obtuzi – cei de ieri îşi găsesc oglindă perfectă în cei de azi – şi-a atins scopul, adormind îndrăzneala de a ieşi din rând a tinerilor creatori”. Bine adus din condei! Adicătelea, tinerii creatorii nu fac mare lucru în spectacolul cu pricina (chestiune pe care ne-o spune cu nişte mănuşi atât de elegante, că ne iau ochii, cât pe ce să n-o băgăm de seamă), ceea le-ar ridica mingea la fileu “obtuzilor” care le poartă sâmbetele, tinerii dau înapoi, din cauză că sunt respinşi de “tradiţionalişti!”! Sau cum, că nu prea sunt “în clar?” E o fisură buclucaşă de logică aici sau mi se năzare mie? Sau poate vrem să fim şi obiectivi (spectacolul fiind mai mult decât discutabil în ce priveşte calitatea lui de produs artistic), că trecurăm en passant ce avem de spus, şi în acelaşi timp să ne reafirmăm convingerea că specialiştii români au nevoie să se updateze şi că din cauza lor se bate, domnule, pasul pe loc?! Adânc raţionament, parol! Citiţi şi mă lămuriţi, rogu-vă: http://www.artactmagazine.ro/google-tara-mea-nevoia-de-a-iesi-din-rand.html

Print

7 Comentarii

  1. dan nalbaru 17/05/2010
  2. magazine 18/05/2010
  3. marica 18/05/2010
  4. salman rushdie 18/05/2010
  5. spectator 18/05/2010
  6. spectator 2 19/05/2010
  7. Horia Ghibutiu 19/05/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.