Astăzi, la cei aproape 143 de ani de la nașterea Luciei Sturdza Bulandra, trecem pe lângă Teatrul Bulandra, fie sala de la Izvor, fie cea de la Grădina Icoanei, cu nonșalanță și încredere că mai există teatru de artă și că orice s-ar întâmpla, Bulandra trebuie să rămână un punct de reper pe scena teatrului românesc. Acesta este un scenariu ideal care își are rădăcinile în trecutul glorios al unui teatru construit cu migală de actrița, profesoara și directoarea Lucia Sturdza Bulandra și care inițial s-a numit Teatrul Municipal. Munca năucitoare, pasiunea și devotamentul ei pentru teatru au fost atât de puternice și constante, încât a reușit să creeze un brand nemuritor la care ne raportăm și astăzi. Doamna Bulandra nu a fost numai conducătoarea de temut, renumită pentru disciplina ei de fier și pentru trupa valoroasă care făcea să se umple sălile. Din spatele imaginii impozante răzbat cei 60 de ani de muncă asiduă în teatru, cei 30 de ani de profesorat și, mai ales, respectul și admirația pentru soțul ei, Tony Bulandra. Împreună au fost „soții Bulandra”, iar a-l menționa pe unul înseamnă obligatoriu să-l menționezi și pe celălalt.
„Atât cultura fără talent, cât și talentul fără cultură nu pot făuri un actor desăvârșit”
În 1898, Lucia Sturdza Bulandra avea 25 de ani, terminase Facultatea de Litere și Filosofie, pierduse sprijinul familiei căreia i se opunea cu îndârjire și își dorea să-și asigure o existență decentă printr-o activitate în care putea demonstra calitățile înnăscute și educația dobândită prin studiu. „N-am fost atrasă în teatru de focul sacru, de care aproape toți actorii spun că sunt stăpâniți”, mărturisea în ultima perioadă a vieții sale. La 25 de ani, teatrul părea mediul prielnic pentru ea atât din punct de vedere economic, cât și intelectual, astfel că s-a prezentat în fața lui Petre Grădișteanu, directorul Teatrului Național din București, pretinzându-i să o angajeze ca actriță, deși nu avea nicio pregătire în domeniu. Debutul său a fost un dezastru, dar în loc să renunțe, Lucia Sturdza Bulandra s-a înarmat cu putere de muncă și perseverență și s-a înscris la Conservatorul de Artă Dramatică, la cursurile actriței Aristizza Romanescu. A citit cu aviditate despre teatru, i-a urmărit îndeaproape pe marii actori și a înțeles că „atât cultura fără talent, cât și talentul fără cultură nu pot făuri un actor desăvârșit”. După primul său spectacol, bunica sa i-a trimis o telegramă prin care îi interzicea să folosească numele părintesc pe scenă. În urma scandalului izbucnit în familia ei, a fost concediată împreună cu alte trei actrițe, cele mai incapabile din tot Teatrul Național. Încă o dată, din orgoliu, L.S. Bulandra a tratat nedreptatea cu și mai multă muncă, cu mai multă modestie și disciplină, iar în 1901 a fost reangajată de către noul director. Abia atunci a putut răsufla ușurată, căci reușise să se afirme, iar aventura de-abia începea. „Mă îmbarcasem pe corabia care plutește pe valurile schimbătoare ale succesului, adeseori urmărit ca un miraj. În sfârșit eram actriță”. Dar toată munca sa a fost fructificată abia când directoratul Teatrului Național a fost preluat de Alexandru Davila, cel care a iscat scandaluri, nemulțumiri și care totodată a revoluționat scena teatrului românesc de la acea vreme. El nu a lansat-o doar pe L.S. Bulandra, ci și pe Marioara Voiculescu, Ion Manolescu și Tony Bulandra. Spre deosebire de viitoarea lui soție, Tony Bulandra era un îndrăgostit iremediabil de teatru, școlit la Paris, la fel de răzvrătit față de familia sa care i-a interzis să fie actor și cu aceeași capacitate nebunească de a munci.
Curând, caracterul impulsiv și orgoliul nemărginit al lui Alexandru Davila a atras dușmani și a fost înlăturat de la conducerea Teatrului Național de către Spiru Haret, fiind înlocuit cu nimeni altul decât cumnatul lui însuși Spiru Haret. Datorită acestui sfârșit s-a născut Compania Davila în jurul căreia se grupaseră actorii de renume de la Teatrul Național, în frunte cu soții Bulandra. A urmat o perioadă de muncă nebună din partea trupei, căci Davila programa câte o premieră în fiecare săptămână, încât Tony Bulandra, care juca în aproape toate spectacolele, nu mai avea timp să-și învețe textele. Încă de pe atunci, L.S. Bulandra realiza că această goană săptămânală ducea la comercializarea profesiei, lucru contrar principiilor sale, iar compania se îndepărta de scopul inițial, acela de a crea un teatru de artă. Astfel, la sfârșitul stagiunii, soții Bulandra părăseau Compania Davila, erau dați în judecată pentru nerespectare de contract și se reîntorceau pe scena Teatrului Național, recunoscuți deja ca actori de succes.
„Întâi instituția și pe urmă interesele personale”
Ce ar fi putut face doi oameni împătimiți de teatru, renumiți pentru calitățile lor actoricești și cu o forță de muncă extraordinară? Evident, un teatru particular. În 1914, soții Bulandra se retrăgeau de sub puterea teatrului de stat și întemeiau Compania Bulandra menită să fie o rampă de lansare pentru cei talentați (G. Vraca, G. Calboreanu, N. Băltățeanu) și să promoveze un repertoriu emblematic pentru un teatru de artă. Prin urmare, la Teatrul Bulandra se monta Ibsen, Shakespeare, Corneille, Schiller, Bernard Shaw, încât mai că privești cu jind în trecut și ți-ai dori să te urci în mașina timpului. L.S. Bulandra povestea cum ajungea împreună cu soțul ei acasă și puneau la cale viitorul companiei lor: „Noi discutam împreună conținutul textelor, analizam caracterele diferitelor personaje ale piesei, mai întâi pe fiecare în parte, apoi în interdependența lor, stabileam punerea în scenă, inclusiv mobila și recuzita necesară”. Munceau cot la cot pentru un vis comun amenințat însă de primul război mondial și de criza financiară care i-a înglodat în datorii.
La temelia Companiei Bulandra-Maximilian-Storin, nu a stat L.S. Bulandra, ci soțul ei Tony care se îngrijea să organizeze pe toată lumea, să refacă săli, să construiască o turnantă, să se uite pe rapoarte, să calculeze veniturile, să discute cu croitorul despre costume, iar seara nu uita că e și actor. În teatrul lor se perindau artiști din filele de istoria teatrului românesc precum Maria Filotti, Maria Ventura, G. Storin, Aura Buzescu, Bulfinski, George Vraca, nu era nume mare care să nu fi trecut pe acolo. Mai târziu, după ce în urma cutremurului din 1940 Compania s-a desființat, încă mai vuia o vorbă prin teatre, printre artiști și conducători de instituții: „așa se făcea la Teatrul Bulandra”. Această companie s-a născut prin munca colectivă, iar motorul ei au fost soții Bulandra, în special Tony care își întemeiase strategia pe dictonul „întâi instituția și pe urmă interesele personale”. Compania Bulandra a fost o școală văzută ca o „tribună educativă, un mijloc de a răspândi într-o formă mai agreabilă, atractivă și la îndemâna tuturor, principii, teorii, îndemnuri, care să poată să pătrundă și să-și poarte roadele în mințile și sufletele acelora cărora ne dăruiam eforturile noastre artistice”. Pentru Lucia Sturdza Bulandra teatrul nu însemna doar distracție, ci un mijloc de a împărtăși înțelepciune.
La doar doi ani după închiderea Companiei, Tony Bulandra a murit subit de cancer la plămâni, lăsând în urmă o soție care a încercat să disimuleze propria suferință unde altundeva, dacă nu pe scenă? După numai zece zile de întrerupere și-a reluat activitatea. Actorii plângeau pe scenă, spectatorii plângeau în sală, ea își încorda ultimele puteri, plângea doar sufletul.
„Actoria este o profesie care, exercitată cu artă și totală dăruire sufletească, valorează mai mult decât oricare avere și situație”
„Atunci simțeam că nu voi mai avea nevoie de nimic, că în izolarea în care mă aflam, absolut nimic nu mai avea preț pentru mine, că pierderea pe care o suferisem știrbise însuși sensul existenței mele și că nimic nu putea fi refăcut”. După moartea soțului ei, continuă să joace în spectacole, o caută pe Dina Cocea și îi propune un angajament pentru un rol, e chemată la Teatrul Comedia și viața reintră pe făgașul ei normal prin muncă constantă. Și din 1947 devine directoarea Teatrului Municipal, actualul Teatru Bulandra, la stăruințele lui Beate Fredanov. La început de drum, trupa teatrului însuma nouă actori, dintre care doi erau directori adjuncți, iar în 1961 trupa Teatrului Municipal era cea mai cunoscută și apreciată din țară. Deși era directoare, Lucia Sturdza Bulandra a rămas înainte de toate actriță, iar la 82 de ani încă mai juca în spectacole pe scenele mari din București. Directoratul a ajutat-o să iasă din impas și să pună în aplicare tot ce învățase alături de Tony, soțul ei, iar actoria a suplinit golurile lăsate în urmă de dispariția celui alături de care petrecuse 30 de ani din viață.
Până la 88 de ani, Lucia Sturdza Bulandra nu a contenit să-și depășească limitele și să sfideze timpul prin dorința de a munci care i-a trasat un drum memorabil în teatru. E de ajuns să ajungi într-o seară la sala de la Izvor sau poate la Grădina Icoanei, să pășești în foaier și să observi chipurile mândre ale spectatorilor cu un bilet la Teatrul Bulandra. Acea muncă dăinuie și astăzi și s-a înălțat asemenea unui munte pe care doar o mișcare de plăci tectonice îl mai poate răpune.
În 1961, Valentin Silvestru, încercând să găsească o încheiere pentru „Ziua unei artiste” a întrebat-o: „Ce visați, doamnă?”, iar ea a răspuns sincer: „Visez numai la ceea ce am de făcut mâine la teatru”. Însă aceasta nu este o încheiere. Pentru Teatrul Bulandra sperăm să existe mereu un mâine, măcar de dragul trecutului glorios al acestor oameni.
Print