Durata este unul dintre elementele care definesc în mod esenţial un act artistic. Aşa cum calitatea materialelor din costume determină impactul vizual pe care acestea îl vor avea în economia spectacolului, la fel şi durata va influenţa modul de receptare. În mod firesc, acţiunea ar trebui să fie cea care stabileşte cât durează, cu aproximaţie, un spectacol. Pentru ca Hamlet să treacă prin toate etapele îndoielii sale şi să fie răspunzător de atâtea morţi e nevoie de timp. Dar pentru ca Vladimir şi Estragon să îl aştepte pe Godot durează mai puţin. Povestea ar fi primul indiciu care să îţi dea de gândit atunci când construieşti un spectacol. Apoi, cu toate invenţiile regizorale, cu toate libertăţile de improvizaţie ale actorilor, durata spectacolului nu ar trebui să o depăşească pe cea a subiectului. De multe ori, de cele mai multe ori, autorul însuşi îşi sabotează opera şi lungeşte şi prelungeşte şi răslungeşte un subiect care, odată epuizat, nu face altceva decât să epuizeze şi receptorul. Şi de la fel de multe ori regizorul nu are intuiţia de a tăia fără nicio milă un text care îi face un deserviciu.
Aceasta e greşeala pe care Vlad Cristache a făcut-o montând “Triburi. Codul bunelor bariere” de Nina Raine la Teatrul Nottara. O poveste care putea fi spusă cu succes şi emoţie într-o oră și jumătate se lăbărţează timp de trei ore într-un ritm care, deşi alert, oboseşte îngrozitor. Într-o familie de intelectuali unul dintre copii s-a născut hipoacuzic şi a fost crescut fără a fi încurajat să se integreze în comunitatea celor cu deficienţe de auz. Tânărul cunoaşte o fată care e pe cale de a-şi pierde auzul şi învaţă limbajul semnelor, descoperind astfel un sentiment de apartenenţă la o minoritate care îi seamănă. Are o criză identitară în care îşi renegă familia, apoi este părăsit de iubită şi caută împăcarea cu ai lui. Pe scurt şi reducționist aceasta ar fi toată trama.
În spectacol, însă, durează mai bine de o oră să facem cunoştinţă cu universul familial al acestui tânăr, să ascultăm pe repeat certurile casnice dintre fratele şi sora şi tatăl şi mama sa în diverse combinaţii şi permutări. Probleme stas, rumegate pe toate feţele printre multe înjurături şi invective care se vor a caracteriza în mod surprinzător personajele; cine ar fi bănuit că intelectualii se înjură între ei. Şocant, nu? Toată frăsuiala de miniconflicte are loc pentru a ne arăta cu degetul cum bietul surd asistă pasiv la viaţa familiei sale în care nu e deloc integrat şi prezenţa lui e mai mult asimilată unei mobile. Numai că nu e nevoie de atâta amar de timp pentru a înţelege acest lucru simplu. Pricepem repede despre ce e vorba şi apoi tot suflul actoricesc e irosit de pomană.
Şi începe acţiunea. În sfârşit se întâmplă ceva. Apare această fată care dă totul peste cap. Inclusiv pe fratele care o cam seduce. Conflict, sperăm cu toţii în sală. Dar nu, nu e cazul. Pentru că această pistă ofertantă e abandonată la jumătatea drumului şi rezolvată în două schimburi de replici. În schimb mai vorbim şi iar mai vorbim şi mai filosofăm şi în loc de un final cu punct avem vreo 3-4 cu puncte-puncte şi punct şi virgulă şi asterisc.
Mijloacele prin care e spusă această poveste lungă şi prea puţin interesantă dincolo de tema cu potenţial afectiv sunt la fel de redundante precum lungimile textului. În câteva ecrane suprasupe vedem la propriu, prin ochii personajului principal, imaginea captată de ochelarii pe care îi poartă – interesant la început, dar total nefolositor… doar dacă la ieşirea din sală aş putea achiziţiona asemenea ochelari la preţ redus; în afară de potenţialul de merchandising al unui gadget cool, nu există niciun scop împlinit artistic al acestei investiţii. Apoi ecranele care coboară pentru a servi drept supratitrare – unul cu mâini care traduc pentru surzi ce spun nesurzii şi altul cu scris care traduce pentru nesurzi ce gesticulează surzii. E un dans întreg al acestor panouri care când coboară când se ridică. La un moment dat, în chiar punctul culminant, de acolo aflăm chiar şi ce gândesc cu adevărat personajele, un soi de transcript al unui stream of counsciousness colectiv. La fel de inutil ca tot efortul creativ, de altfel. Şi mai există şi “rezolvarea” trecerii dintre scene cu definiţii din DEX ale unor cuvinte cheie pentru poveste – surd, minoritate, familie, trib; o culegere de învăţături didactice şi plicticoase spuse robotico-mecanic şi scrise pe ecrane. O soluţie leneşă, cu pretenţii de brechtianism prost aplicat, inutilă şi stridentă. Iar la final, după ce crezi că le-ai văzut pe toate, începe să ningă cu proiecţii peste decor, feeric, atât cât să potenţeze emoţia unui dialog în contre-jour. Căci ce spectacol ar fi acela fără proiecţii.
În toată această poveste de gumilastic expandat din toate părţile actorii susţin un ritm destul de alert, funcţionează în parametrii credibili şi sunt cea mai reuşită componentă a spectacolului. Rareş Andrici îşi găseşte o modalitate de a vorbi inteligibil şi deloc ilar cu poticnirile celui care citeşte doar pe buze pentru a pricepe ce i se spune, are candoare, ascultă şi construieşte cu răbdare relaţiile în scenă şi reuşeşte un monolog puternic, chiar performant. Răzvan Bănică are o energie bine ponderată, nu exagerează în reacţii şi intră în jocul de-a fratele şi sora cu Cristina Juncu, la rândul ei cu un firesc bine dozat. Diana Roman e credibilă până la un punct, tonul său monocord şi ritmul mereu egal de frazare nu o ajută, cu atât mai mult cu cât e greu de intrat în convenţia în care, deşi nu aude mai nimic, vorbeşte perfect. Gabriel Răuţă controlează cu atenţie un personaj destul de tezist în discurs, iar micile derapaje de intonaţie şi impostaţia nazală îi oferă o afectare în plus. Isabela Neamţu pierde de multe ori nuanţele printre note prea înalte pe care le atinge atunci când vrea să fie convingătoare.
“Triburi. Codul bunelor bariere” este un spectacol sufocat de propria sa durată. Ar fi putut fi unul dintre multele exemple de mesaj trepidant livrat coerent, dar lungimile sale interminabile şi adaosurile îl ucid pur şi simplu undeva pe drumul dintre politically şi correct.
Teatrul Nottara
Triburi. Codul bunelor bariere
de Nina Raine
Regia: Vlad Cristache
Distribuția:
Christopher – Gabriel Răuţă
Beth – Isabela Neamțu
Daniel – Răzvan Bănică
Billy – Rareș Andrici
Ruth – Cristina Juncu
Sylvia – Diana Roman
Scenografia: Mădălina Niculae,Andreea Tecla
Traducerea: Vlad Cristache
Asistenţa de regie: Luana Hagiu
Print