Adorată sincer sau doar adulată, de obicei repudiată sau chiar blamată, Opereta trăieşte şi luptă cu mândrie împotriva prejudecăţilor. Adesea considerată un gen vetust, are ceva istorie în spate: de la teatrul antic, manifestare evoluată a sincretismului artelor, până la teatrul medieval. De la Commedia dell’Arte până la formele populare ale teatrului francez. De la opera comică până la opera bufă. De la opereta clasică – pariziană sau vieneză – până la musical, în toate variantele sale. Detractorii o văd ca pe o Cenuşăreasă expirată a teatrului muzical, fanii şi lăudătorii – ca pe o prinţesă veşnic tănâră. Cu detaşarea superioară a unei Doamne ce a văzut suficient de multe la viaţa ei, Opereta îşi vede liniştită de drum şi refuză cu înverşunare să dispară. Publicurile sale nu o lasă, ci se adaptează odată cu devenirea genului, dovedind o flexibilitate pe care multe alte arte şi-ar dori-o de la receptorii lor. Adevărat fenomen cultural, Opereta se ţine încă bine la vârsta ei. Atât de bine, încât are parte de teatre specializate, spectacole şi festivaluri dedicate, ba chiar şi fan-cluburi în întreaga lume.
Ca urmare, nu e de mirare că deseori, din pasiune, din curiozitate sau pur şi simplu din invidie pentru un astfel de public, instituţii şi artişti cu ambiţie se leapădă (temporar) de veleităţi, pentru a aborda şi genul Operetei. Şi admit (în sinea lor măcar, dacă nu şi oficial) că uneori e necesară o primenire, după cum proceda şi marea nobilime, consimţind la câte o mezalianţă pentru reîmprospătarea sângelui cel albastru. De pildă, multe din teatrele de operă ale lumii renunţă în seara de 31 decembrie la ifosele de “mari teatre lirice” şi aleg să încheie anul cu reprezentaţia operetei “Liliacul” de Johann Strauss, a cărei acţiune se întâmplă chiar de Revelion. Uneori, spectacolul este urmat de o petrecere în toată regula, căci ce poate fi mai frumos decât să sărbătoreşti Anul Nou la teatru?…
Nici Opera Naţională Bucureşti nu face excepţie. După o participare extraordinară la Festivalul Internaţional “George Enescu” şi în avanpremiera stagiunii 2011/2012, prestigioasa instituţie începe noul sezon cu două evenimente speciale, dedicate – cităm – “publicului larg”. Baletul şi Opereta au constituit subiectul acestora, la sfârşitul lunii septembrie, urmând ca ambele să intre în stagiunea curentă. Iniţial denumit “gală”, spectacolul a primit titlul de “Călătorie în lumea operetei” şi aşa îi va rămâne numele pe mai departe. Pornind de la premisele anterioare, succesul pare a fi asigurat, doar că nu întotdeauna muzica şi vocile frumoase sunt suficiente pentru a conta pe… largheţea publicului. Care, ce-i drept, atât cât a fost la premieră, s-a bucurat de program. Cele mai cunoscute arii din compoziţiile lui Strauss, Kálmán, Lehár, Lopez, Abraham, din musicalul “My Fair Lady” al lui Loewe, dar şi din operetele “Lăsaţi-mă să cânt” de Gherase Dendrino sau “Valurile Dunării” de George Grigoriu au fost interpretate de soliştii, corul şi orchestra Operei Naţionale Bucureşti. Dar fastul unei adevărate “gale” s-a pierdut undeva, pe drumul “călătoriei”. Ca orice călătorie, însă, şi cea “în lumea operetei” poate fi doar la început. Căci pe seama acestui început şi a insuficientei rodări (sau, poate, pregătiri) a producţiei punem şi senzaţia de improvizaţie pe care a lăsat-o prima sa reprezentaţie.
Titlul constituie şi conceptul spectacolului, nu neapărat ca o călătorie iniţiatică în lumea operetei, ci, mai degrabă, ca o plimbare prin spaţii geografice, populate cu personaje şi poveştile lor. Aceasta se regăseşte în scenariul sprinţar (adesea tras la temă, în încercarea de a evita simpla însăilare a unor numere muzicale) şi într-o scenografie – minimalistă ca decor scenic, constând într-o serie de proiecţii pe fundal. Prezentatorii Gladiola Niţulescu (consultantul artistic al producţiei) şi Daniel Filipescu, solişti ai Operei Naţionale Bucureşti, dar cu experienţă în operetă şi operă comică, se străduiesc să închege coerent momentele spectacolului. Uneori, însă, sunt trădaţi de modestia textului, alteori de microfoane şi sistemul de amplificare. Cu toate acestea, ritmul este susţinut, fără pauze incomode, meritul revenindu-i în mare măsură dirijorului Ciprian Teodoraşcu, extrem de atent la desfăşurător. Din păcate, aceeaşi senzaţie de improvizaţie o regăsim şi la orchestră, aparent insuficient repetată, precum şi la unele desincronizări cu soliştii.
Antonela Bârnat, Edith Borsos, Dorina Cheşei, Lucian Corchiş, Felicia Filip, Daniel Filipescu, Ionuţ Hotea, Liviu Indricău, Irina Iordăchescu, Mihnea Lamatic, Hector Lopez, Simonida Luţescu, Tina Munteanu, Gladiola Niţulescu, Mihaela Stanciu, Eugen Voicu, Crina Zancu – sunt cei care susţin partiturile vocale în această călătorie fascinantă prin lume. Dar vocile frumoase şi cultivate nu i-au fost niciodată îndeajuns Operetei. Doamna şi-a dorit mereu ceva mai mult de la Artiştii săi: talent dramatic, mişcare scenică, farmec personal şi, pe cât posibil, oarece legătură între datele lor fizice şi cele ale personajelor. Acestor pretenţii de cucoană nu li s-a răspuns în totalitate, de la început. Dar ultimii ani au dovedit că se poate – atât în lumea cea mare, cât şi în mica noastră capitală. La fel, cu mult timp în urmă, şi Opera a renunţat la “poze” şi atitudini false, înţepenite, făcând loc unor exegeze scenice inovatoare, şi mari regizori de teatru s-au lăsat tentaţi de această zonă. Or, tocmai asta nu regăsim pe de-a-ntregul în propunerea Operei Naţionale Bucureşti, aparent indiferentă la ogrăzile contemporane ale vecinilor – locali sau universali. Imediat se simte experienţa soliştilor care au mai avut de-a face cu Opereta, dar, în alte cazuri, persistă reminiscenţe ale vechilor mode. Pe alocuri descoperim şi unele dificultăţi în pronunţia sunetelor “s” şi “ş”, de mai-mai că îţi vine să îl chemi în ajutor pe profesorul Higgins… Căci dacă toleranţa faţă de limbile străine în care se cântă operele este mai ridicată, nu la fel stau lucrurile cu opereta şi musicalul, ce se adresează – cităm din nou – “publicului larg”, autohton.
Nici regia spectacolului, semnată Anca Tăbăcaru Hogea, nu pare a-i ajuta prea mult pe artişti în călătoria lor, după cum nici scenografia Andreei Koch nu o susţine întrutotul. Poate era nevoie de ceva mai multă atenţie la alegerea imaginilor de fundal, frumoase, elocvente, dar lipsite de un stil unitar (simboluri, peisaje, vederi, picturi).
Un singur duet şi un singur număr comic pigmentează înşiruirea momentelor solistice, în schimb nu este uitată regula onestă a finalurilor “sus” de act. Atunci când producătorii aruncă toate armele în joc: de la imbatabilul “Marş al lui Radetzky” şi celebrul “(French) Can-Can”, pentru a popula scena cu soliştii şi ansamblul de balet (coregrafia: Alexa Mezincescu şi Mihai Babuşka), până la ploaia de confetti de la sfârşit. Oricum, crisparea a mai dispărut, parcă, în actul al doilea, când lucrurile s-au mai dezinhibat (atât artistic, cât şi tehnic), dându-ne astfel speranţa că întreaga echipă de realizatori va porni în călătoria cea veritabilă.
Următoarele reprezentaţii sunt programate pentru datele de 21 octombrie, 9 noiembrie şi 9 decembrie, iar sistemul modern de vânzare on-line a biletelor a fost repus în funcţiune. Sincere felicitări instituţiei!
Print