„Ambiţia teatrului de stradă este dublă, aceea de a reuni nişte trecători pentru a le propune condiţia de spectatori şi totodată aceea de a-i determina să se constituie într-o fiinţă – trup cu tendinţa de a deveni mulţime. Regăsim aici celebrul strigăt toţi împreună care a marcat existenţa omenirii în momentele ei de decizie politică majoră. Faţă de teatrul de sală, teatrul de stradă încearcă o dublă performanţă, definirea unei dinamici participative faţă cu actul cultural şi naşterea unui deziderat comunitar ferm, printr-o redefinire a conceptului de viaţă publică. Dar ar fi nedrept să definim teatrul de stradă numai prin raportare la cel de sală, căci teatru de stradă este, în opinia mea, unul din răspunsurile societăţii actuale la provocarea pe care i-o aşază înainte situaţia în carea ea singură a ajuns. Într-o societate care nu şi-a îndeplinit promisiunile şi care îşi vede aproape risipite energiile, într-o societate în care instituţiile fundamentale nu-şi mai îndeplinesc rolul la standarde fie şi minime, a venit probabil rândul artei şi al artistului să intre în luptă. Trecut prin experienţa animaţiei stradale, ajuns la condiţia de mediator cultural, devenit un fel de oglindă a societăţii, teatrul de stradă capătă indirect un acut sens politic. A fi în stradă nu înseamnă altceva decât a fi în politică. Artiştii angajaţi, o definiţie mai degrabă acceptată decât cea de politicieni, din cauza dezastrului moral în care a ajuns ideea de politică, joacă pentru a denunţa, şi nu pentru a distra. Amuzamentul trebuie să meargă mână în mână cu efortul de a pune întrebări şi de a răspunde cât mai aplicat la fiecare dintre ele. Voinţa aproape generală de a construi spectacole de calitate artistică şi intelectuală înscrie teatrul de stradă pe orbita mişcării de democratizare culturală şi descentralizare teatrală”.
Iată sintetizată în acest fragment una dintre ideile importante cuprinse în volumul „Masca şi teatrul de stradă”, pe care Mihai Mălaimare, din ce în ce mai atras de scris, l-a publicat anul trecut. Aşadar, o carte dintre foarte puţinele despre teatru care se scriu şi se tipăresc la noi. Dat fiind numărul lor, putem spune că este una dintre cele mai recente, chiar dacă ea a apărut în 2010. Dimensiunea politică a genului care face obiectul volumului este, în opinia mea, miezul tare asupra căruia scriitorul se va apleca, sper, într-o altă carte, în care să problematizeze în tihnă şi apelând la arhive, fie ele cele ale memoriei, angajamentul politic pe care-l implică teatrul de stradă, unul uşor de intuit, dar greu de desluşit.
Lăsând la o parte ce se va întâmpla într-un viitor studiu care să analizeze chestiunea, trebuie menţionat că „Masca şi teatrul de stradă” este o carte-hibrid, în care se autorul ţinteşte departe. Pe de o parte, alege un drum teoretizant, ceea ce nu se întâmplă des cu cei care scriu despre teatru în România, şi-l urmează până la capăt, subordonându-i o latură autobiografică ce-i furnizează experienţe şi argumente. Personalitatea autorului începe să se vadă numai atunci când, trecând de paginile care trec în revistă „tradiţia lungă” şi „tradiţia scurtă” a teatrului de stradă, Mihai Mălaimare îşi începe pledoaria pentru această formă de comunicare culturală ce poate juca un rol semnificativ în societatea contemporană. Analizând relaţiile stabilite între actor, text, spaţiu, spectacol şi spectator în cadrul teatrului de stradă, o intervenţie benefică ce are toată datele să schimbe pentru o clipă spaţiul exterior în care are loc, autorul se lansează într-un discurs entuziast despre o artă subestimată din neînţelegere sau/ şi din dezinteres, ambele la fel de grave. Numai că publicul şi mai ales cel ocazional, căci lui i se adresează în primul rând teatrul de stradă, este recuperabil, susţine Mihai Mălaimare, constatare îmbucurătoare făcută de artiştii care au participat la astfel de experimente.
Pe de o parte, misiune civilizatoare şi, de de altă parte, misiune contestatară. Acestea ar fi, grosso modo, două dintre ţintele importante pe care teatrul de stradă vrea să le atingă. Ele nu sunt deloc noi, ci doar hainele pe care şi le pun sunt astfel, adaptate la o epocă în care agora are nevoie de poveşti în care să descopere câte ceva despre sine. „Prin alţii către sine”, cum scria Nicolae Steinhardt, şi oamenii de azi pot căuta răspunsuri la întrebări despre ei înşişi şi despre lumea lor. Ca furnizor de posibile răspunsuri, teatrul de stradă, mişcare palidă în România, unde spaţiul public nu a fost decât arareori un spaţiu al marilor contestări, este o necesitate civică. Aceasta este principala pledoarie din cartea lui Mihai Mălaimare, care nu are nimic de-a face cu un manual de arta actorului şi nici un spectacologia.
Print