Mare e grădina Domnului!

Poate credeţi că Yorick şi-a luat o vacanţă de boier, care nu se mai termină, şi leneveşte printr-o cabană, cugetând la câte-n lună şi-n stele. De cugetat, cugetă tot timpul, după cum ştiţi. Totuşi, de vacanţa de iarnă care tocmai s-a terminat nu se poate plânge, deşi în general stă cam prost la capitolul ăsta. Dar uite că, revenind la minunea care este Internetul, a citit în prestigiosul “The Guardian” un articol halucinant. A crezut că e o glumă, dar nu e.

În plin elan al mileniului III, Yorick, care se suspectează adesea de idei învechite, dă peste articolul unui publicist care se piaptănă când ţara arde. Despre ce e vorba?

Accesaţi  http://www.guardian.co.uk/stage/theatreblog/2010/jan/06/smoking-stage-theatre-cigarette şi vă minunaţi. Într-un articol intitulat “Fumatul pe scenă: de ce se impune ca teatrul să renunţe la acest obicei” veţi găsi o pledoarie care încearcă să-i convingă pe slujitorii Thaliei să uite de scenele în care se fumează, dar nu de dragul sănătăţii spectatorilor sau al actorilor, ci din alte motive! Dacă l-ar fi invocat pe acesta, ar fi fost doar un efect tâmp – peste măsură, e drept – al obsesiei contemporane pentru sănătatea trupului şi mai ales un efect al conceptului, atât de deficitar, de “discrimare”. Ok, ar fi fost un exemplu din multele fapte care se încadrează în categoria “mare e grădina Domnului!”.

Dar e mai mult. Autorul susţine că anul acesta teatrul ar face bine să-şi resolve nişte probleme. Nu să se implice mai mult în comunitate, nu să caute mijloace noi de expresie, nici vorbă.  Ci să renunţe la folosirea fumatului – deh, un moft! – pe scenă. Deci vedeţi ce probleme îi macină pe unii care-şi dau cu părerea prin gazete celebre şi confirmă teoria “se întâmplă şi la case mai mari”! Să nu se fumeze pe scenă, pentru că dăunează grav teatrului! Aşa, hai, puneţi-vă la lucru imaginaţia! De ce? În ce sens? La ce se referă opinentul? Asta s-a întrebat şi Yorick, evident. Dar mintea lui bătrână n-a izbutit să dezlege necunoscutele din această pledoarie cât se poate de serioasă.

 În film, zice autorul, imaginile care mizează pe tot ce înseamnă ţigară, de un fel sau altul, fum, gestul de a fuma sunt de impact. La nivel vizual şi nu numai, ele au o semnificaţie. Dar, adaugă publicistul, apelând la puţul gândirii, fumul de pe peliculă nu-l simţim în nări. Pe când într-o sală de teatru, îl simţim! Dar nu, Doamne fereşte!, autorul nu invocă motive legate de sănătate – aşa spune în primul paragraf – pentru a-şi susţine năstruşnica idee! Ce, a zis el aşa ceva?! Nu cumva îl credeţi strâmt la mine, cu ochelari de cal sau mai ştiu eu cum?!

Dacă nu vă tentează să-i citiţi toată “argumentaţia” – deşi pierdeţi, că aşa ceva, mai rar! – vă dau eu o mostră care să vă lămurească:

“O ţigară adevărată aprinsă pe scenă îi va alerta pe toţi fumătorii din sală. Dacă sunt ţigări false sau pe bază de plante aromate, aroma lor vag bizară, imaterială, subminează imediat ficţiunea. Şi astfel îl face pe spectator să-şi aducă aminte de el însuşi.

O ţigară nu poate fi inocentă pe scenă. Mai întâi, pentru că acum acest obicei e interzis printr-o lege care nu permite fumatul pe scenă decât dacă e justificat din punct de vedere artistic. Dar, pe de altă parte, orice ţigară are semnificaţia ei dramatică pe scenă. În “Cui i-e frică de Virginia Woolf” ţigara, şi nu o anumită situaţie, o face pe Martha să-şi plimbe mâna pe şoldurile lui Nick, iar în “Pescăruşul” meteahna Maşei îi arată nefericirea şi deznădejdea.”

Mă opresc aici, că nu mai am putere. Şi adaug doar găselniţa autorului: Oare nu există mijloace mai subtile de a transmite ce se transmite prin ţigara adusă pe scenă, de un personaj sau altul?

 

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.