Masca sub lupă

Mare bucurie pe Yorick să citească în cel mai recent număr al revistei „Scena.ro” un dosar consistent despre Teatrul Masca. Parol! Cu atât mai mult cu cât în ultima vreme rareori am avut parte de asemenea bucurii. Tare s-a mai înduioşat bufonul citind despre viaţa şi peripeţiile tânărului teatru, de doar 20 de ani, care acum îşi are sediul în cartierul Militari! La inima lui şubredă, zău, e şi primejdios.

Când, blazat cum e, nu se prea aştepta să dea de atâtea pagini de poveste, cu mărturisiri şi rememorări despre anii de căutare care au urmat după căderea regimului comunist. Subiect încă mină de aur, deşi mulţi strâmbă din nas, sugerând că totul a fost spus şi scris.

În cele două decenii de existenţă, de la cămăruţa dintr-un subsol de pe Aleea Alexandru la sediul nou şi colorat din Militari, Masca a urcat un drum anevoios, a făcut spectacole pitoreşti, unele rămase in istorie, altele deja intrate în uitare. „După 20 de ani, Teatrul Masca are o casă numai a sa. Nu ne mai înjură nimeni, nu ne mai alungă nimeni, nu-şi mai bate nimeni joc de noi. Suntem acasă şi putem munci cât vrem şi cât putem”, scrie eliberat Mihai Mălaimare, auctorele unei instituţii şi creatorul unui stări de spirit demne de laude. Dosarul cuprins în acest număr al revistei reface din piesele unui puzzle portretul unui teatru ambiţios care vrea să-şi arete născocirile „pe maidan, acolo unde mulţimea se adună ca la urs să vadă nevazutul”, explică Mihai Mălaimare. Un teatru care are un program estetic, o premisă de la care a pornit, şi nu o concluzie la care să fi ajuns. Elementele acestui program sunt enumerate succint de fondatorul instituţiei: „spectacol nonverbal, de interior şi de stradă, actor special capabil, scenarii scrise de noi, muzică folosită ca personaj, ecleraj special, tehnică cinematografică în montajul imaginilor”.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  

Din acelaşi dosar, care cuprinde şi o cronologie, şi un interviu cu Mihai Mălaimare, alături de numeroasele rememorări ale acestuia, am aflat că la Masca se coace un spectacol după povestea tristului prinţ al Danemarcei, cel însetat de răspunsuri, din a cărui piesă face parte şi subsemnatul craniu. Ca nenumăraţi artişti din istoria chinuită a omenirii, Mihai Mălaimare a avut un vis… Apoi a scris un scenariu, „Amleth. Prea trista poveste a bunului Amleth”, după o idee de Saxo Grammaticus. Dar încă aşteaptă scenograful care să transpună în plan concret plăsmuirile visătorului auctore: „Adorm cu gândul că Dumnezeu îmi va dărui imaginea care îmi lipseşte. Aştept un telefon de la un scenograf, aştept un semn. Până atunci, Amlethul meu va rămâne închis între coperţile unui scenariu, un fel de orfelinat, un spaţiu fără drepturi, fără bucurii, doar cu speranţe”.

Până când Mihai Mălaimare va primi ce aşteaptă, v-aş îmboldi să intraţi câteva clipe în povestea Teatrului Masca, aşa cum se deapănă ea în „Scena.ro”. Să vă amintiţi de „Pierrot lunatecul” şi pantomima albă, de „Acul Cumetrei Gurton”, de „Slugă la doi stăpâni”, de „Prostia omenească”, de „Farsele lui Aelecchino” sau de „Intrusa”, de lumile inventate şi povestite de Goldoni, Molière, Creangă, Borges şi Garcia Márquez şi de atâţia alţi visători rămaşi într-un sublim anonimat.

Print

Un Comentariu

  1. spectator 27/05/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.