Te naşti, îţi faci de lucru prin viaţă şi, inevitabil, mori. Perioada dintre singurele certitudini ale existenţei e variabilă. Surprinzătoare. Şi se presupune că stă sub semnul liberului arbitru. Eşti răspunzător pentru viaţa ta. Tu alegi. În afară de câteva detalii precum destin, societate, familie, religie, politică, economie, climă, mediu înconjurător, hazard şi alte banalităţi nimic nu stă între tine şi cursul evenimentelor din propria ta viaţă. Aşadar, cum alegi să trăieşti şi cât? Cine eşti? Cine ai vrea să fii? Ce cauţi tu în viaţa ta? Momentul în care aceste întrebări devin grave şi cer un răspuns apăsat şi definitiv se numeşte atât de simplu – adolescenţă. Perioada aceea teribilă şi sensibilă. Anii în care parcă te-ai mai juca şi parcă nu, când părerea celorlalţi capătă proporţii cosmice, când lumea toată îţi e împotrivă, când e timpul pentru soluţii radicale, când vrei să arăţi dintr-odată, cu un singur gest suprem de înţeleciune sau curaj de ce eşti tu în stare. Adolescenţa e la fel de palpitantă ca un film cu super-eroi, mai dramatică decât o piesă de Ibsen şi la fel de tânduitor-îndrăgostită precum o baladă Backstreet boys.
Spectacolul „Emancipare” scris şi regizat de Radu Iacoban la Teatrul de Comedie vorbeşte despre adolescenţă, cu farmecul şi pericolele sale. Foarte inteligent, ludic, cu parfum de nostalgie, umor şi emoţie. Ca un tribut adus acelei perioade în care fugi de acasă în munţi, cu ghiozdanul în spate, împreună cu cel mai bun prieten. O temă aproape retro, astăzi, când nu mai ai nicio nevoie de evadare în pădurile patriei pentru că există Facebook şi Tweeter unde lumea toată te ascultă, suferă şi se bucură împreună cu tine. Eşti atât de „liber” în faţa ecranului pe care nu oboseşti să îl mângâi cu fiecare glisare, încât nu mai ai nevoie de altceva decât de un cablu de alimentare şi de o priză care te ţin captiv, ocupat şi „fericit”. Dar a existat nu chiar atât de demult o vreme când un puşti de liceu se putea urca într-un tren fără o destinaţie precisă, doar cu multe certitudini şi sentimentul de libertate.
Marc şi Alin sunt astfel de puşti, iar Cristina şi Delia, iubitele lor grijulii, profită de aventura băieţilor pentru a se bucura de ceea ce sperau ele să devină o excursie reuşită pe nepusă masă înainte de examene. Dintre cei patru temerari, doar unul singur are statură de erou. Marc e singurul care nu glumeşte cu viaţa. Se joacă atât de serios, încât va fi cel care duce la sfârşit escapada. Din patru câţi au plecat, doar trei se mai întorc. Marc nu va mai fi printre ei. Spectacolul construit pe o structură mozaicată începe cu indicaţii de cod clare. Evidenţa morţii sale stă în faţa ochilor spectatorilor de la intrarea în sală şi însoţeşte personajul de la un capăt la altul – o bandă galbenă pe care se poate citi „Crime scene” atârnă pe post de bretele din buzunarul lui Marc. Câteva jocuri copilăreşti prevestesc ce va să fie, iar mărturisirile post-factum ale celorlalţi intercalate în poveste sunt piese de puzzle risipite pe care spectatorul le primeşte pentru a-şi da singur răspunsuri. Marc nu moare. El este mort. Cum, de ce, când, trebuie să ne răspundem, să ne imaginăm sau să sperăm că încă mai călătoreşte spre visul său, undeva departe.
Povestea nopţii petrecute în cort de cei doi băieţi şi a fetelor părăsite în gară are aerul uitat al cărţilor cu „Cireşarii”. O reinterpretare de 2016, deloc forţată, în care gadgeturile, din fericire, nu joacă rolul principal. Eroii-adolescenţi sunt interpretaţi de o echipă; patru actori care funcţionează omogen împreună. Se ascultă, se bucură şi descoperă în timp real situaţii şi reacţii. Conrad Mericoffer (Marc) are alura de june-prim, enregie de copil şi gândire scenică matură. O combinaţie pe cât de fericită, pe atât de rară.
Echilibrul dintre combustia sa interioară şi forţa de interpretare este foarte stabil. Forma nu depăşeşte niciodată conturul gândului bine structurat. Iar asta îl face sigur pe sine, îl ajută să fie nu doar credibil, ci foarte convingător. Un rol în care seriozitatea se întâlneşte cu ludicul şi dramatismul. Liviu Romanescu (Alin) este partenerul perfect. Contraponderea, vocea raţiunii. Teama, vulnerabilitatea, nesiguranţa şi candoarea lui Alin sunt filtrate printr-un instinct scenic dublat de umor şi multă grijă pentru nuanţe. Un parcurs în care fiecare gest şi replică vin ca răspuns la ce se întâmplă, fără sentimentul de produs prefabricat. Multă sinceritate şi atenţie care îl fac viu şi complex. Letiţia Vlădescu (Delia) are o autoironie savuroasă pe care o jonglează abil. Fata cu haine de firmă, mestecând gumă, care îşi condimentează discursul cu vorbe auzite în telenovele, superficială şi răsfăţată ar fi putut foarte uşor să devină o caricatură. Nu este deloc cazul. Un joc asumat, bine condus, cu farmec şi precizie. Ioana Anastasia Anton (Cristina) îşi găseşte locul în acest cvadruplu tulup de tinereţe. Ritmul său se acordează mai greu la început cu cel al partenerilor, însă, până la final, îşi găseşte tonul just şi devine o iubită romantică, emoţională şi hachiţoasă aşa cum am fost fiecare dintre noi la un moment dat.
„Emancipare” este un spectacol în care se combină metafore, emoţii, mult umor şi câteva semne de întrebare bine plasate pentru spectatorii atenţi care se bucură de prilejul de a pune cu mintea lor piesele lipsă din puzzle. Paradoxal, deşi pluteşte în aer ceva apăsător şi grav, sentimentul la ieşirea din sală este unul tonic. Există speranţă. Şi, poate, totuşi, vremea fugilor în munţi nu a apus, încă.
Teatrul de Comedie
„Emancipare” de Radu Iacoban
Marc – Conrad Mericoffer
Alin – Anghel Damian/ Liviu Romanescu
Cristina – Ana Ularu / Ioana Anastasia Anton
Delia – Letiția Vlădescu
Scenografia: Corina Grămoşteanu
Regia: Radu Iacoban
Foto: Adi Bulboacă
De apreciat faptul ca ati scris despre spectacol,dar n-ati prea inteles.De altfel bu e prima oara.P.s Spect.merita mai mult de 3 stele.