Gestul princiar al talentului – Mihai Mădescu

Teatrul Mic. Învăţasem drumul până la Mic încă din primele clase de liceu. Mai târziu, în facultate, apoi până  la Astă seară stau acasă (1988), Teatrul Mic îmi devenise un fel de a doua natură. Aşa am citit, pentru prima dată, pe afiş numele lui Mihai Mădescu. Era vremea în care tinerii mergeau cu bucurie la spectacole de poezie. Unul dintre acestea era Omul… continuaţi să puneţi întrebări, montat de Laurenţiu Azimioară. 

Pe Mihai Mădescu l-am cunoscut la repetiţiile cu Emigranţii, unde mă dusese vecinul şi prietenul meu întru Mrożek şi Valentin Rasputin, regretatul traducător Tudor Savu. De vreo 15 ori am văzut spectacolul de la premieră şi până după ce a fost mutat la Teatrul Foarte Mic. Ştefan Iordache şi Mitică Popescu erau deja în scenă, înfruntându-se în scenografia lui Mihai Mădescu. Am păşit cu mare grijă în sală, pentru că mi-era tare frică de reacţia regizorului Mircea Daneliuc. Un spectacol pe care îl am şi azi înregistrat pe retină. Acum câtva timp am scris în paginile revistei noastre şi despre Emigranţii de la Mic: “…obiectele, suprasaturând privirea obligată să se oprească cinematografic asupra fiecăruia în parte şi asupra tuturor deodată, aveau tentaţia să iasă la rampă. O scenografie care reuşea pe deplin să creeze o atmosferă prăfuit-umedă şi apăsătoare, aproape fizic apăsătoare. Un spaţiu perfect pentru spectacolul de umbre şi lumini al lui Mircea Daneliuc şi pentru nuanţarea până la semiton a replicilor lui Ştefan Iordache. Cei doi, AA şi XX, erau obligaţi să se mişte în acel spaţiu cu obiecte-simbol cu dublă funcţie: simbol al societăţii consumeriste şi, totodată, simbol al propriei lor condiţii. ” Colaborarea cu Mircea Daneliuc avea să continue peste ani: imediat ce s-a angajat la Teatrul Bulandra, regizorul i-a propus lui Mădescu Regele desculţ, de Paul Anghel. Cenzura le-a zădărnicit planurile, aşa că premiera s-a amânat sine die. Ultima tentativă în această formulă regizor-scenograf a fost Nunta, de Arnold Wesker. Tentativă, nu spectacol, pentru că de astă dată, enervat şi obosit să tot scoată beţele din roate, regizorul s-a retras. Mihai Mădescu a fost scenograf al Teatrului Mic în perioada 1974–1978, unde a venit prin concurs, un concurs în urma căruia au fost angajaţi doi dintre cei mai mari scenografi ai teatrului românesc: el şi Vittorio Holtier. Am avut şansa să văd Efectul razelor gamma asupra anemonelor de Paul Zindel, cu doamna Olga Tudorache şi, încă studente pe atunci, Rodica Negrea şi Adriana Şchiopu. Regia, Cătălina Buzoianu. Când a pus în scenă Ca frunza dudului din Rai de D.R. Popescu şi Nişte ţărani, după Dinu Săraru, Cătălina Buzoianu a ales să colaboreze tot cu Mihai Mădescu.  

Despre perioada anterioară de creaţie, cea de la Teatrul Tineretului de la Piatra Neamţ, nu pot decât aminti. Am citit mult şi mi s-a povestit cu mult drag despre Mihai Mădescu. De fapt, aici a început colaborarea lui cu regizoarea Cătălina Buzoianu. În 1972, când a făcut scenografia pentru Peer Gynt de Ibsen. La Piatra a ajuns îndată ce a absolvit – ca şef de promoţie – Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, iar primul său spectacol a fost Noaptea e un sfetnic bun, de Alexandru Mirodan, în regia lui Cornel Todea. Iată ce scria Ana Maria Narti, în numărul din martie 1964 (1963-1974 este deceniul pe care l-a petrecut la Teatrul Tineretului) al revistei Teatrul: “Încă un merit al regizorului: spectacolul nu are decât puţine gag-uri. Este reconfortant să asişti la o comedie la care se râde mult, dar în care hazul reiese din ştiinţa de a valorifica replica şi din câteva excelente şi spirituale <mizanscene>, din mişcarea interpreţilor şi din raporturile plastice care se creează între ei în mişcare.” A colaborat în acestă primă parte a carierei cu Lucian Giurchescu, Andrei Şerban, Dinu Cernescu, Sanda Manu, Aureliu Manea…

Mă întorc la cea mai lungă şi, cred, cea mai dragă lui perioadă din carieră – Teatrul Bulandra. A venit aici la solicitarea regizorului Valeriu Moisescu. Şi a rămas până la pensionare. Despre Teatrul Bulandra, despre Teatrul Naţional din Bucureşti, despre regizorii cu care s-a înţeles cel mai bine, despre umbra de frumuseţe şi adevăr pe care Mihai Mădescu ne-o lasă în suflet… în numărul viitor.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.