Dintre oamenii de litere şi cei de teatru care au scris despre Shakespeare în România puţini au reuşit să aducă o nouă perspectivă asupra pieselor lui. Studiul lui Mihai Măniuţiu, „Cercul de aur”, apărut în 1989 la Editura Meridiane şi reeditat sub titlul „Cursa de şoareci şi alte eseuri shakespeariene” la ediţia din 2008 a Festivalului Internaţional Shakespeare, în parteneriat cu Editura Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj, este, de fapt, o colecţie de eseuri, în care gândirea şi imaginaţia regizorului îi deschid scriitorului drumuri nebănuite.
Într-o istorie personală, „Cercul de aur”, vechea ediţie, cu coperta galbenă şi cu nenumărate reproduceri fotografice de Ella Karsay după gravuri vechi, a reprezentat momentul în care Shakespeare a intrat definitiv şi ireversibil în viaţa mea. Interpretarea cu totul „neortodoxă”, cu „inflexiuni” regizorale, pe care Măniuţiu o dă textelor shakespeariene, e o lectură plină de farmec (a se citi „vrajă”) tocmai pentru că „striveşte corola de minuni” fără „să-i ucidă cu mintea tainele”… „Practica regizorului l-a învăţat pe autorul cărţii de faţă că opera marelui elisabetan posedă în cel mai înalt grad calitatea intensităţii, că solicită întotdeauna luciditatea aceluia care se apropie de ea, luciditate ferită de orice idolatrie paralizantă, sporindu-i consecvent domeniile libertăţii interioare şi hrănindu-i cu generozitate expansiunea fanteziei. (…) Morala care se desprinde din substanţa sa atât de densă ar putea fi aceasta: nu trebuie să vrei, ca om, mai mult decât îţi este dat (a-ţi cunoaşte limita te arhitecturează lăuntric), dar pentru a afla cât eşti şi cât poţi trebuie să vrei imposibilul. A-l cunoaşte şi a-l trăi pe Shakespeare înseamnă a nu abdica de la acest imperativ al necontenitei frământări.”
Ideea enunţată de Măniuţiu străbate fiecare dintre eseurile cuprinse în „Cercul de aur”. Analiza scriitorului-regizor, în acelaşi timp caldă şi tăioasă, desface malurile poveştilor shakespeariene şi pătrunde până în adâncul lor, scoţând la suprafaţă psihologia nevăzută a personajelor şi mobilul lor profund, arareori rostit. Iar unul dintre cele mai frumoase fragmente despre iubire, niciodată uitat şi, totuşi, niciodată pe deplin asumat, l-am descoperit şi-l redescopăr, mereu inepuizabil, în eseul despre „Romeo şi Julieta”: „Iubirea este suferinţă pentru că descoperim prin intermediul ei ceva atroce: că nu ne ajungem nouă înşine. Această <cădere> a îndrăgostitului în el însuşi, în nimicnicia lui, stârneşte, în chip paradoxal, demonismul dragostei. Dacă sunt <aproape-nimic>, trebuie să devin <totul>. Şi asta se va întâmpla tocmai prin acela (aceea) care m-a făcut să simt tot ce am pierdut înainte de a avea vreodată. Această exasperare a iubirii răscoală firea împotriva firii şi o pregăteşte pentru <mânia divinului>. O înaltă febră îi cuprinde pe Romeo şi Julieta, unindu-i cu ceea ce nu pot poseda în mod desăvârşit; fiecare înaintează însă în delirul celuilalt şi întâlneşte acolo propriul lui chip zeificat; şi aceasta nu e idolatrie, ci presimţire a îndumnezeirii.”
Tentaţia Absolutului este cea care distruge şi împlineşte. Tentaţia limitei… Cuvintele lui Liiceanu, „Dacă-ţi depăşeşti limitele, eşti pedepsit; dacă nu ţi le depăşeşti, nu eşti om”, îşi găsesc deplina justificare în analiza lui Mihai Măniuţiu. Absolutul, prin toate formele sale, se deschide în faţa omului pentru o clipă şi-l tentează. Îl ameţeşte şi-l prinde în vârtejul ameţitor al dorinţei de a „trece dincolo”, îi dă iluzia că jocul se desfăşoară de pe poziţia de egalitate, iar la sfârşit îl înghite… În eseul despre „Romeo şi Julieta” Măniuţiu se joacă el însuşi periculos şi seducător cu vorbele şi cu ideile: „Oamenii văd îndeobşte în moarte un eşec. Cei locuiţi de zeu – o victorie. (…) Celor doi nu le mai stă nimeni împotrivă. Ei vor scăpa vulgarităţii repetabilului, jertfa lor va fi celebrată. (…) Toate întrebările se adună într-una singură, cerând un unic răspuns. Obiectul iubirii – cum să ni-l însuşim: avându-l sau <fiindu-l>? În noi, oricât ne-am strădui, abia dacă am putea să-l avem puţin; în <zeu> îl putem <fi>.” Aici se ascund parcă şi frumuseţea, şi tristeţea unor gânduri adunate de Adrian Pintea într-o carte numită „Pământul americanului” şi care vorbea într-un scurt eseu despre faptul că tocmai timpul care li se fură prin moarte îi salvează pe Romeo şi Julieta de moartea iubirii…
Cartea lui Mihai Măniuţiu nu se doreşte un manual de citit sau de montat opera lui Shakespeare, dar pentru regizorii, actorii şi spectatorii care-l iubesc pe dramaturgul elisabetan este o lectură obligatorie. Se poate să vă revolte interpretările lui sau să vă atragă în capcană (căci textele sunt cu adevărat seducătoare), dar, cu siguranţă, nu vă vor lăsa indiferenţi. Am ales fragmentele despre „Romeo şi Julieta” pentru că iubirea şi ale ei poveşti pot fi un magnet mai „atrăgător” ca altele, dar cei care au văzut (sau nu) „Richard al II-lea” sau „Richard al III-lea” puse în scenă de el şi n-au apucat să-i citească eseurile vor avea o surpriză. La fel, cei care vor parcurge eseul despre „Hamlet”: „Sfârşitul prinţului de la Elsinore conjură tăcerea şi ne-o impune, iar efectul acesteia asupra raţiunii noastre e, pe cât de năucitor, pe atât de ultragiant, nefiind menit să ne vindece de întrebările lipsite de răspuns, ci să le adâncească şi mai tare în noi, odată cu neliniştea şi îndoiala…”
Print