Militarul fanfaron – Teatrul antic e modern!

După ce am asistat la cea mai recentă premieră a Teatrului MASCA – Militarul fanfaron, de Titus Maccius Plautus, în traducerea clasică a lui Nicolae Teică – e imposibil să nu transform în exclamaţie titlul unui proiect de anvergură: Teatrul antic e modern, proiect pe care directorul Mihai Mălaimare îl iniţiază chiar cu această „comedie irezistibilă în care actorii Teatrului Masca se întrec în a fi care mai de care mai buni, mai inventivi, mai spectaculoşi.”

Gest, muzică, dans şi… text vorbit. O explozie de fantezie şi, în acelaşi timp, un admirabil exerciţiu de rigoare. „Paradoxal” – spune regizorul Mihai Mălaimare –, „economia de gesturi face ca gestul însuşi să fie mai vizibil, mai percutant. Rostirea capătă dimensiuni sculpturale şi este de crezut că va fi extraordinar de plăcută surpriza pentru spectatorii noştri.” Găsesc aici locul să repet cu bucurie ceea ce am mai avut ocazia să spun despre aceşti actori: rostirea lor este impecabilă, iar replica, însufleţită, este, în acelaşi timp, strunită de gând – rareori pe scenele teatrelor de proză poţi asculta o întreagă echipă spunând textul atât de curat precum o fac actorii de la MASCA, specializaţi în teatru nonverbal.

Miles gloriosus (Militarul fanfaron) este, alături de Amphitryo, Asinaria (Comedia măgarilor), Aulularia (Ulcica), Menaechmi (Cei doi Menaechmi), Casina, Cistellaria (Cutiuţa cu jucării), Curculio (Gărgăriţa) sau Mostellaria (Casa cu stafii), una dintre cele mai cunoscute şi mai iubite piese scrise de Plaut (254-184 î.Hr.). Teatrul antic e modern. Alegerea făcută de Mihai Mălaimare cred că se bazează şi pe elementele pe care profesorul Eugen Cizek le analizează cu autoritate: „În general, comicul plautin vehiculează valenţe realiste, chiar când nu implică observaţia satirică, dar uneori el pătrunde şi în zonele absurdului – replici, gesturi, situaţii, vocabule ce descind parcă din paginile comediei foarte moderne… Umorul plautin sfârşeşte prin a elimina toate reticenţele, toate nedumeririle. Căci, în fond, străvechiul, preclasicul Plaut este un autentic modern.”

Dar, dincolo de orice teoretizări, teatrul înseamnă, în primul rând participare. Emoţie. Emoţia întregii echipe şi a unei săli de teatru arhipline. Cu iubire să-i vorbeşti iubirii. Să-i cânţi ca s-o încânţi – cu muzica lui Gabriel Bassarabescu şi vocile pregătite cu seriozitate de Haricleea Bădescu. Iubirea cere energie vie, iar cei treisprezece actori – care merită efortul de a le rosti numele: Valentin Mihalache, Cosmin Creţu, Sebastian Ghiţă, Aurel Sandu, Iulia Dumitru, Ada Dumitru, Cristina Panait, George Pupăză, Alexandru Floroiu, Mihai Hurduc, Antonio Mincă, Haricleea Bădescu şi Robert Poina – dovedesc în fiecare secundă a spectacolului că teatrul este iubire. Şi gest care să urmeze zbaterea inimii – coregrafia Ileana Mirela Simniceanu, şi forţă care să ducă mai departe povestea – Ioan Albu, responsabil de momentele acrobatice, şi, încă o dată, Iubire, dorinţa de a făptui şi înfăptui Teatru – Mihai Mălaimare. Cum spuneam, este un spectacol de echipă, aşa cum sunt toate specatcolele de la MASCA. Se cade să punem însă câteva accente. Valentin Mihalache (Pyrgopolinices) îl întruchipează perfect pe soldatul îngâmfat – de fapt, Miles gloriosus are un model grecesc, o piesă scrisă de Menandru sau de Philemon, al cărei titlu este chiar Îngâmfatul (Alazon) – şi narcisist, îmbătat de presupusul lui succes la femei, dar şi de la fel de adevărata lui vitejie în luptă. Valentin Mihalache rezistă cu succes anvergurii pe care profesorul Cizek i-o atribuie personajului pe care îl socoteşte drept “arhetipul căpitanilor burleşti din teatrul comic medieval, dar şi al lui Don Quijote şi Cyrano de Bergerac al lui Rostand.”

În bătrânul Periplectomenus, Cosmin Creţu face un excelent rol de compoziţie, definind cu acribie personajul, poate, cel mai bogat în nuanţe. Aurel Sandu (sclavul Palaestrio) îşi dovedeşte, şi în acest spectacol, intuiţia lingvistică, harul de a dezghioca sensul replicii. Greu să nu remarci şarmul Acroteleutiei – Iulia Dumitru – sau comicul irezistibil al lui Sebastian Ghiţă în Sceledrus.

Fabula palliata – comedia cu veşmânt grecesc. Cu muzică şi alternanţă de cantica şi diverbia. Se crede că în palliatele timpurii, la Plaut aşadar, actorii jucau fără mască. Deşi interculturalitatea este pregnantă, cadrul rămâne grecesc. Cu rafinamentul cromatic pe care i-l cunoaştem, Sanda Mitache aduce scenenografic această informaţie şi o dezvoltă pe coordonatele acţiunii. O acţiune în care se întâmplă, la MASCA la fel ca în vremea lui Plaut, ca actorii să devină spectatori, iar spectatorii… actori.

În textul lui Plaut, marea nu există decât ca element concret. Dar acum, aici, marea îşi recâştigă statutul de spectaculoasă metaforă a vieţii. Marea – călătorie şi aventură, catalizator al împlinirii destinului – îşi desăvârşeşte polisemia asumându-şi, totodată, rolul de bun conducător de timp şi de comic. Marea devine, în viziunea regizorală a lui Mihai Mălaimare şi în realizarea scenografică a Sandei Mitache, spaţiu-personaj. Ca într-o perspectivă supraetajată, o vedem între pământ şi cer, departe, dar, ca în poveste, şi foarte aproape de noi, chiar deasupra caselor simetrice în care locuiesc Philocomasia şi, chipurile, sora ei geamănă. Reversul medaliei este însă reducerea la concretul cotidian: marea, speculată comic, poate funcţiona ca… piscină. O piscină în care ideea de simetrie, de similaritate, este adusă în actualitate, servind excelent comicul, cu momentul înotului sincron.

Mihai Mălaimare: „Şi veţi recunoaşte cu uşurinţă energia fabuloasă pe care teatrul antic latin a diseminat-o de-a lungul veacurilor în comedia latină cultă, commedia dell’arte, comedia goldoniană şi molierească, în strălucitorele scene comice din teatrul renaşterii engleze şi Shakespeare, în incredibilele comedii de pasaj ale circului universal.” Teatrul antic e modern!

Print

Un Comentariu

  1. Mihai Iorga 26/02/2013

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.