A absolvit mai întâi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, după care Facultatea de Teatru a IACT, la clasa lui Radu Penciulescu, în anul 1973. A fost regizor angajat la Naţionalul craiovean aproape 20 de ani, după care a lucrat la Teatrul „C.I. Nottara” din Bucureşti. Între 1997 şi 2000 a condus Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, iar din anul 2000 este director al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. A montat intens clasicii dramaturgiei. Multele sale spectacole după Cehov, Caragiale sau Molière le sunt bine cunoscute celor care merg la teatru de ani buni. Este autorul unei variante scenice de neuitat după „Unchiul Vanea” şi al unor spectacole remarcabile după piesele lui Caragiale. De altfel, a realizat prima „integrală Caragiale”. Iar acum montează tot un spectacol după… Caragiale. Despre producţia în lucru, despre proiectele instituţiei pe care-o conduce de peste un deceniu şi despre ce nu merge azi în teatrul de la noi am stat de vorbă, într-o dimineaţă de vară toridă, cu regizorul Mircea Cornişteanu.
E sfârşit de iulie, mulţi artişti sunt în vacanţă, dar dvs. lucraţi intens.
Sunt implicat în mai multe proiecte. Acum, când vorbim, tocmai am terminat o repetiţie de reluare a unui spectacol pe care l-am montat la Teatrul Nottara cu mulţi ani în urmă, „Chinezii”, de Michael Frayn, cu Cerasela Iosifescu şi George Alexandru. Spectacolul îl pregătim acum pentru Teatrul „Jean Bart” din Tulcea, inaugurat anul trecut. Este un teatru de proiecte, fără trupă şi ne-a invitat să venim cu o propunere. Premiera va fi pe 25 august.
La Naţional craiovean aţi început repetiţiile pentru „O noapte furtunoasă”, care va avea premiera la mijlocul lui noiembrie, cu puţină vreme înainte de Anul Caragiale.
Nici nu mai ştiu exact la a câta montare după această piesă sunt. Dar intenţionez să fac ceva complet diferit, ca distribuţie şi ca viziune. Primul spectacol după „O noapte furtunoasă” l-am realizat în 1975, la Naţionalul craiovean, apoi au urmat altele. Cred că cea de acum e a cincea. În cel la care lucrez acum, povestea are loc în zilele noastre, pline de Jupâni Dumitrache, Vete, Chiriaci, Spiridoni etc., ca să nu mai zic de Ipingeşti. Atitudinea lor unii faţă de ceilalţi, ca şi comportamentul lor social nu sunt cu nimic diferite de cele din vremea lui Caragiale, care a scris o piesă contemporană cu el însuşi. Varianta aceasta nu este deloc contrazicătoare faţă de text. Jupân Dumitrache este un proaspăt îmbogăţit, care a cumpărat – cum se întâmplă peste tot în ţară – o veche casă boierească. Acum ea este în „meremet”, cum zice dramaturgul, adică în reparaţii, şi se întâmplă ce vedem în oraşele ţării (la Craiova, unde e plin de foste locuinţe splendide ale vechilor bogătaşi, există acum o mulţime de astfel de case refăcute aşa cum face şi Jupân Dumitrache, în lipsa oricărei reguli de conservare a patrimoniului arhitectural: faţada cu stucaturi dispare şi apar tencuiala colorată şi termopanele, ceea ce se va vedea şi în decorul spectacolului). Acţiunea se petrece într-o curte. Ca întotdeauna, cei care-şi cumpără proprietăţi noi îşi construiesc în primul rând gardul dincolo de care nu poate trece privirea. Iar noaptea va fi furtunoasă, nu numai la figurat, ci şi la propriu – plouă, tună, fulgeră, ceea ce, de altfel, este perfect plauzibil şi are efecte asupra jocului actoricesc şi asupra costumelor, căci personajele circulă, ies şi intră, pe ploaie. Mai mult nu vreau să spun.
Dar îmi puteţi spune dacă va fi o „comedie”? Există spectacole după Caragiale în care registrul comic e aproape invizibil.
Opinia mea este că, dacă piesa e comedie, spectacolul trebuie să respecte dorinţa autorului, mai ales dacă el se numeşte I.L. Caragiale. E uşor să faci din dramă comedie şi invers, uneori iese involuntar aşa. Dar eu vreau să fac un spectacol de comedie, iar sensurile piesei sunt mai bine puse în valoare prin mijloacele comediei. Dacă merg la un spectacol subintitulat „comedie” şi nu râd, mă simt frustrat. Nu ştiu cum „trebuie” montat Caragiale, nu am nicio reteţă. Eu îmi urmez sentimentele şi propria gândire. Dintre regizorii activi în momentul de faţă, cred că sunt autorul celor mai numeroase spectacole după Caragiale. Am unele afinităţi elective cu el. Nu i-am montat numai piesele, am fost primul care a creat un spectacol după corespondenţa dramaturgului. Se numea „Al matale, Caragiale” – a fost la Craiova, cu mai bine de două decenii în urmă, la Piatra Neamţ, la Ploieşti. A existat şi o variantă de teatru de televiziune, intitulată la fel, cu Radu Beligan, Mircea Albulescu, Florin Zamfirescu, Şerban Ionescu.
Am scris şi un scenariu de film după „O scrisoare pierdută”, care a câştigat două concursuri organizate de TVR. Curios e că s-au făcut filme după toate piesele lui Caragiale, mai puţin după aceasta. Filmul îmi fusese comandat de TVR, iar scenariul l-am scris cu Titus Popovici. Intrase şi în producţie în anii ’90, se făcuseră prospecţiile, schiţele de costume, distribuţia era aproape gata. Dar am avut ghinionul ca Paul Everac să devină director la TVR. El a scos filmul din producţie, deşi se cheltuiseră destui bani, spunând că nu e momentul să facem pelicule după Caragiale pentru că opera lui „strică imaginea României în lume”. A urmat şi un oarecare scandal de presă, în 1993. Dar el era şef, aşa că a rămas cum a hotărât.
Acum câţiva ani, când a venit la conducerea TVR, Tudor Giurgiu a iniţiat un concurs de scenarii. S-au înscris 450, au câştigat 5, printre care şi scenariul meu şi al lui Titus Popovici. În noiembrie, se împlinesc cinci ani de când textul este în patrimoniul TVR şi încă nu s-a făcut nimic din el. În noiembrie, va redeveni proprietatea mea, nu va mai fi a TVR. La viitorul concurs o să-l înscriu iar, poate o să câştige! Însă înţeleg că, 2012 fiind Anul Caragiale, se poartă discuţii să se facă, totuşi, un film. Dar este vorba despre un film foarte scump, cu 110 actori.
Revenind la noul spectacol, el face parte dintr-o serie Caragiale de la instituţia pe care-o conduceţi.
Va fi al treilea spectacol Caragiale din repertoriul curent. Avem „Năpasta” montată de Kincses Elemer în 2002, care se joacă în continuare cu succes. Astă primăvară a avut premiera „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, în regia Dianei Dragoş, care a câştigat un concurs de proiecte regizorale pentru montarea acestei piesei (au fost 14 propuneri, a câştigat a ei şi a Elenei Morar, căci era vorba iniţial despre un spectacol în care să se joace piesa în două versiuni şi care să se cheme „Conu Leonida faţă cu Conu Leonida”, dar din păcate Elena Morar s-a retras din motive de sănătate). În opinia mea, spectacolul e foarte bun şi la toamnă merge la festivalul de teatru de la Arad şi într-un turneu la Budapesta, unde au fost invitate şi „Caligula”, în regia lui Lazslo Bocsardi, şi spectacolul meu „Unde-i revolverul?”.
Aceste trei spectacole după Caragiale sunt primele trei dintr-un proiect mare, ocazionat de centenarul morţii lui Caragiale de anul viitor. Intenţionez să montez la primăvară „O scrisoare pierdută”. Va fi a cincea variantă pe care o fac, numai la Naţionalul craiovean, unde va veni şi regizorul Alexandru Berceanu să monteze „D’ale carnavalului”. Îmi propun să organizez la Craiova o săptămână dedicată lui Caragiale în toamna lui 2012, ca să se joace toate aceste cinci spectacole în zile consecutive, alături de două sau trei spectacole invitate. Cred că Naţionalul craiovean o să fie singurul teatru din ţară care o să aibă în repertoriul curent spectacole după toate piesele lui Caragiale.
În timp ce vă pregătiţi, probabil, şi pentru ediţia de anul viitor a Festivalului Shakespeare.
Un prim spectacol care va participa e deja gata: „Totu-i bine când se termină cu bine”, în regia lui Tim Carroll. În noiembrie va veni la Craiova Silviu Purcărete să monteze „Furtuna”, care va fi gata la sfârşitul lui ianuarie. Spectacolul este o coproducţie cu câteva festivaluri europene dedicate lui Shakespeare şi va participa la toate aceste festivaluri.
O altă coproducţie de interes va fi cea dintre Naţionalul craiovean şi Teatrul Bulandra din Bucureşti. David Esrig va monta tot „Furtuna”, dar în 2013, spectacol care va fi prezentat la ediţia din 2014 a Festivalului Shakespeare. Ideea de a avea două montări după aceeaşi piesă pe scena aceluiaşi teatru mi s-a părut un bun prilej de comparaţie. În spectacolul lui David Esrig vor juca patru actori de la Craiova: Sorin Leoveanu, Valer Dellakeza, George Costea şi Cătălin Băicuş. Ceilalţi sunt de la Teatrul Bulandra, printre care Mihai Constantin, Cornel Scripcaru, Marius Chivu. Începând din 1 august, toată distrubuţia participă la un workshop de o lună la Academia Athanor a lui David Esrig din Germania.
Altfel, domnul Emil Boroghină a definitivat programul festivalului de anul viitor, acum sperăm să facem rost şi de toţi banii necesari.
Dar aţi fost de curând şi în Africa de Sud, tot cu treburi.
Da. M-am întors acum vreo două săptămâni. Am fost invitat la un mare festival, un fel de Avignon al lor, la Grahamstown, un oraş cu o universitate importantă. Am fost la National Arts Festival – teatru, dans, muzică, artă plastică. Publicul vine puhoi, sunt spectacole la care nu se găsesc bilete. Eu am fost în primul rând ca să iau contact cu câţiva oameni de teatru. Teatrul Naţional din Craiova are un proiect („Africa, Europa. Europa, Africa – Priviri în oglindă”) cu National Theatre de la Londra, cu teatrul din Poznan, cu un teatru din Tel Aviv, cu unul din Barri şi cu teatre din republica sud-africană. La National Theatre din Londra va avea loc la toamnă un workshop cu zece dramaturgi din toată Africa. Ei vor scrie piese, la Londra se vor alege din ele trei, iar comisia formată din directorii teatrelor participante va selecta una şi ea va deveni spectacol, cu actori din toate teatrele implicate. El va avea premiera în acea ţară africană din care e scriitorul câştigător şi se va juca în toate statele implicate.
La Grahamstown, pe de altă parte, am văzut şi un spectacol foarte intersant după „Richard al III-lea”, de W. Shakespeare, cu numai trei actori care joacă toate rolurile, montat de un regizor important din Africa de Sud, Fred Abrahamse. O să vină la Festivalul Shakespeare de anul viitor. Am văzut şi „Romeo şi Julieta”, montat tot de el, cu numai patru actori. Îl vom invita şi pe el, dacă domnul Boroghină va fi acord, să vină la anul aici. Sunt spectacole de sală mică, pe care le vom introduce printre marile producţii. Vor veni cu spectacole Robert Wilson, Eugenio Barba, Pippo Delbono, Teatrul MHAT de la Moscova, Eimuntas Nekrosius cu compania lui, Berliner Ensemble.
Stând şi ascultându-vă acum, mi se pare că lucrurile merg foarte bine. Cunoaşteţi bine teatrul, din interior, de decenii. Aţi vrea să-mi spuneţi şi ce nu merge.
Sunt multe lucruri de reproşat. Pe de altă parte, am umblat destul prin lume şi am văzut că multe lucruri nu merg nici în alte părţi. Nu merge acolo unde dorinţa sau putinţa celor care conduc instituţii de spectacole sau ale unor consilii administrative cărora li se subordonează acestea nu sunt interesate de calitate sau, mai bine spus, nu înţeleg diferenţa dintre teatrul de divertisment şi cel de calitate. Pentru unii manageri de teatru, unicul criteriu de evaluare este prezenţa publicului. Fără îndoială că e important, numai că publicul poate fi atras nu numai cu comedioare care provoacă râs visceral. Dovada clară este că la multe spectacole de calitate din toată ţara nu se găsesc bilete. Cel mai simplu este, bineînţeles, să spui că la „Bivoliţa pe frânghie” spectatorii rup uşile. Se poate, dar înseamnă că de aici înainte spectatorii cu pricina nu vor rupe uşile decât la spectacole de genul „Bivoliţa pe frânghie”. Pe când alţii, care rup uşile la spectacole bune, de diverse feluri, care provoacă fie râsul venit din înţelegere sau un alt fel de catharsis, nu vor intra niciodată la sau vor pleca imediat de la producţii din categoria „Bivoliţa pe frânghie”.
Organizarea instituţiilor e încă suferindă. Dacă un director e învestit în funcţie pentru câţiva ani, ar trebui să se găsească posibilitatea ca bugetul alocat respectivei instituţii să fie unul sigur pentru perioada de management, ca să ştie pe ce finanţe se bazează. Or, noi lucrăm de pe un an pe altul. Deşi facem iniţial proiecte pe trei, patru sau cinci ani, nu ştim dacă se vor concretiza, din cauza bugetului.
Sunt apoi restricţiile legislative, care ne pun multe piedici la utilizarea bugetului solicitat şi aprobat. Ar trebui să fim lăsaţi să hotărâm cum cheltuim banii, în acord cu rigorile proiectului şi cu legea, desigur. Ar fi normal că putem să-i răsplătim pe artiştii cu merite excepţionale şi să le dăm salariile meritate celor cu mai puţine realizări. Ar fi un stimul şi pentru unii, şi pentru ceilalţi. Dacă decidenţii din administraţia locală nu s-ar mai amesteca în lucruri pe care nu le pricep şi n-ar mai impune criterii aberante de apreciere a activităţii artistice, poate ne-ar fi mai bine. Dacă contractele pe perioadă nedeterminată ar dispărea, ar fi, de asemenea, bine. S-au făcut paşi, e adevărat, spre cele pe durată determinată. Dar a rămas încă mult „balast” în instituţiile de spectacol. E vorba despre actori care au contracte pe viaţă şi nu pot fi daţi afară. Şi mai e un aspect: e extrem de greu şi de complicat să pui pe liber un actor care are peste 50 de ani, care ori n-a fost bun niciodată, ori şi-a pierdut abilităţile. Noi, artiştii, suntem ca sportivii. Calităţie se mai diminuează în timp.
Pe deasupra, multor actori din ţară le lipseşte termenul de comparaţie. Într-o mulţime de teatre nimeni nu e interesat de ce se întâmplă prin alte părţi. Există artişti care nu văd nici măcar spectacolele teatrului în care lucrează. De aceea se observă la mulţi o stare de suficienţă, care foloseşte poncife de genul „teatrul românesc e tare!”. E adevărat, teatrul românesc a fost foarte „tare” în bunele perioade, când nu prea aveam acces la ce se întâmpla în lume. Rar, când mergea câte o trupă de la noi în străinătate şi avea succes, se generaliza imediat, în cuvinte de genul „teatrul românesc are succes”. Trebuie să încercăm măcar să fim în pas cu vremea. Cele câteva festivaluri de la noi ne ajută să deschidem ochii, ca şi colaborarea cu regizorii străini invitaţi să lucreze în România. Pe de altă parte, şi aceştia pot face descoperiri, căci avem şi noi multe valori.
Print