Mircea Morariu: „Cum ar fi fost posibil ca teatrul românesc să fie mai bun decât lumea în care am trăit?”

Chiar şi pentru un critic despre care se spune – pe drept, pe nedrept?- că ar avea o perspectivă exagerat de întunecată asupra dinamicii teatrului românesc postrevoluţionar, că ar fi urmărit de nostalgii optzeciste (deşi nu e), e evident că nici măcar un Top 10 nu ar fi satisfăcător spre a reţine marile spectacole ale ultimilor 20 de ani.

Ani în care o bună parte din vârfurile generaţiilor ’50- ’60 (Vlad Mugur, Radu Penciulescu sau greu încadrabilul Andrei Şerban – ca să amintesc doar trei nume de mari directori de scenă reveniţi în ţară), în care corifeii generaţiei ’70 (Cătălina Buzoianu sau Alexandru Tocilescu), adică salvatorii (fără nici un fel de ghilimele) teatrului românesc  din vremea „deceniului satanic”, cum numea ultima decadă a perioadei comuniste profesorul Mircea Zaciu în celebrul său Jurnal, au continuat să înfăptuiască mari spectacole (nu, nu pot să îmi imaginez existenţa mea de spectator fără Pescăruşul sau Fuga Cătălinei ori fără Oblomov-ul lui Tocilescu), în care optzeciştii  (Tompa Gábor, Mihai Măniuţiu,Victor Ioan Frunză, Alexandru Darie, dar şi alţii) au fructificat şansa de a crea fără cenzură ideologică, în care un alt greu încadrabil – este vorba despre Silviu Purcărete – şi-a modificat radical stilul de a face teatru şi în care s-au afirmat tinerii ajunşi acum la maturitate. Mă gândesc la Vlad Massaci, Bocsárdi László, Felix Alexa sau Radu Afrim, care ne-au dăruit spectacole mari sau importante.

Indiscutabil, aceşti ultimi 20 de ani nu au fost, din punct de vedere teatral, la fel de generoşi, nu au însemnat deloc perioada în care binele a făcut loc mai binelui, nu s-au manifestat drept epoca marelui salt înainte, ca să mă amuz trist, citând o expresie din alte vremuri şi de pe alte meleaguri, deloc de bună ori de tandră amintire. Dimpotrivă, au fost capricioşi, imprevizibili, au adus cu sine încântări, furii şi disperări. Sinusoida lor nu a făcut decât să mai confirme o dată zicerea shakespeareană referitoare la legătura dintre teatru şi lume. La urma urmei, de ce şi cum ar fi fost posibil ca teatrul românesc să fie mai bun decât lumea în care am trăit ori ne-am complăcut să vieţuim?

Alegerea a doar trei spectacole  din cele câteva zeci care au jalonat dinamica teatrului românesc postrevoluţionar e, aşadar, o operaţiune plină de riscuri. Un joc periculos. Numesc, totuşi, trei montări, menţionând că în opţiune au contat şi alte argumente decât criteriul strict estetic.

1.O trilogie antică – Teatrul Naţional din Bucureşti, regia: Andrei Şerban, Spectacol-şoc,  zămislit din tradiţie, simbolic pentru nevoia de a face şi un alt fel de teatru decât s-a făcut până la Revoluţie.

2.Fedra – Teatrul Naţional din Craiova, regia: Silviu Purcărete. Formula cea mai concentrată şi mai înflăcărată nu doar a noului stil purcăretian, ci şi a irepetabilului fenomen care a fost Naţionalul din Bănie în vremea exemplarului directorat al lui Emil Boroghină.

3.Hamlet -Teatrul Naţional din Cluj, regia: Vlad Mugur. Spectacolul unei mari bucurii artistice, dar şi al unei mari dureri. Nu doar durerea despărţirii de Meşter, ci şi aceea de a fi confruntat cu imaginea posibilă a unui ce ar fi fost dacă noaptea totalitară nu  ar fi marcat atât de cumplit  România.

Mircea Morariu este critic de teatru şi autor al unor volume precum: „Cu Ion Caramitru, de la Hamlet la Hamlet şi mai departe”. Cea mai recentă carte pe care a publicat-o este „Cu şi despre Mariana Mihuţ”.